Să zbori într-o lume mai bună, de Lucian Merisca si Dragos-Sebastian Merisca

Creation Category: 


Lucian Merisca si Dragos-Sebastian Merisca

 Affichage de 20120406 D si L 098.JPG en cours...

                                               Să zbori într-o lume mai bună

                                                Sărmanii!... Erau atât de buni încât nu ştiau că, într-o zi,                                                   bunătatea lor va zbura ca un fulg, afară!

 

            Această poveste a fost scrisă de Alina, Dragoş, Iolanda şi Alex, umflatul în pene.

Totul era la fel, doar că zburam. Din când în când, mai jucam câte un şotron pe bloc. Cerul de deasupra avea multe culori şi avea aroma - cum să vă spun eu ca să înţelegeţi? - de banane cu căpşuni. Jos, pe trotuar, în colţ, părinţii noştri erau gri, îmbufnaţi tot timpul şi miroseau a tutun, popcorn şi bere. Ei discutau mai ales despre fotbal şi despre maşini. Ei, dar cine-i bagă în seamă pe oamenii mari şi bârfele lor?... Oamenii de la colţ… Ei râdeau de noi, noi râdeam de ei. Frunzele tufelor de lângă parcare miroseau urât a fum de ţigară, chiar şi o oră după ce plecau de acolo, spuneau copiii care nu aveau unde să se joace.

            În apartamente, bebeluşii dolofani, legaţi cu panglici roz sau albastre ca să nu se îndepărteze prea mult de leagănele lor, scânceau cu suzeta în gură, pentru că nu aveau cu cine să stea de vorbă.

Paula, care avea doi anişori, se juca cu balonul în casă, dar mama ei închisese bine geamul, de frică să nu îi piarda, pe unul sau pe altul dintre ei.

            Noi - Iolanda, Alina, Dragoş, Alex - eram afară, în jurul blocului şi mai mult pe deasupra lui. Ca întotdeauna, pentru că noi nu mergeam încă la şcoală şi nu aveam de făcut teme pentru acasă. Şi vorbeam cât puteam între noi. Iar cerul era senin.

            - Nenea ăla e un om mare bun, îţi spun eu! zicea serios Alex, băieţelul care zbura cel mai jos în gaşca noastră. (El zbura atât de jos, mâncând cireşe, ca să mai arunce câte un sâmbure în pălăria vreunei doamne.)

            - Cine? făcu Iolanda. Domnu' Iorgulescu, acela bătrân care stă la parter? Da, el e aşa de bun cu noi... nu este ca toţi ceilalţi.

            - Parcă-ar fi şi el un copil, ca noi, am observat eu şi ceilalţi încuviinţară.

            - ...Nenea care are un căruţ cu roţi din acela electric, cu care iese afară? - încercă să se lămurească Alina, planând şi ea paralel cu noi.

            - Aveţi grijă, nu zburaţi prea sus, mami, să nu răceşti! - strigă de pe trotuar mama Alinei, dar Alina era deja atât de departe încât nu o auzi, iar copiii erau acum ca un ghemotoc de vrăbii gălăgioase în înaltul cerului.

            - ...şi cum?... Când vom fi mari n-o să ne mai putem juca aşa? întrebă confuză şi botoasă Iolanda. N-o să ne mai lase să zburăm?

            - Nu-nu, i-am explicat eu, pentru că eu înţelesem mai înainte de la tati. Ne lasă, ne lasă, dar nu mai putem noi. Ai vazut că Tudor, care e acum în clasa întâia, abia mai poate să zboare un pic. Şi îi e ruşine să mai zboare cu noi. Iar Victoraş grasu', care e în clasa a patra, spune mereu că zburatul e o prostie pentru copii mici. Mai bine să stai să te uiţi la desene sau la jocuri cu război.

            - Dar mie nu-mi place să mă lupt, mie îmi place să zbor... şopti Iolanda.

            - Iar eu, nu vreau să mă fac mare!... Sunt destul de mare, aşa! Gata!... Şi micuţa Alina zbură încercând să prindă un porumbel.

            Între timp, domnul Laurentiu Iorgulescu chiar ieşise din casa scării cu căruciorul lui electric şi, cu mâna streaşină la ochi, se uita printre crengile copacilor, încercând să descopere grupul de copilaşi gălăgioşi.

            - Hai să facem un concurs, aici jos! Cine vine?... strigă el.

            - Dar ne-aţi adus premii?... întrebară fetele din văzduh, în timp ce se apropiau de scara blocului.

            - Da, da, v-am adus!

            - Ce? Şi până nu aflară ce avea domnul Laurenţiu în sacoşă, nu se potoliră, roind ca nişte albine curioase şi vesele în jurul lui.

            O femeie scoase imediat capul pe geam:

            - Nu deranjaţi intrarea în scara blocului - jucaţi-vă în altă parte!

            - Lăsaţi-i, doamnă, să vină la mine... că nu strică nimic. Unde să se joace şi ei?

            - Dar dacă îmi zgârie maşina?... interveni şi un vecin.

            - Nu zgârie nimic, îmi iau eu răspunderea, aveţi încredere.

            - Băi expiratule, stai în cărucioru’ tău.

            - Lasă că or să intre ei la şcoală şi o să le treacă, n-o să le mai ardă lor de zburat, de nimic.

            Oamenii mari credeau întotdeauna că noi facem numai mizerie iar maşinile, nu ştiu de ce, erau sfinte pentru ei. Iar Domnul Laurenţiu ne apăra, ca întotdeauna, pe noi, copiii, în fiecare anotimp şi în fiecare minut al zilei. Ne jucam atât de frumos cu el!... El era bun, nu era precum ceilalţi oameni mari. Parcă ar fi şi avut cam cinci ani – mă gândeam eu.

            Ne săturasem de fugărita şi ascunsa pe sus şi pe jos. Voiam altceva. Am planificat, mai întâi, ca de obicei, un joc mai uşor, Orientarea cu bileţelele. Avantajul nostru faţă de copiii mari (care nici nu se prea jucau) se vedea clar: puteam pune hârtiuţe cu mesaje peste tot, chiar şi în crengile cele mai înalte ale copacilor. Odată, Alex intrase pe balcon la etajul patru şi pusese bileţelul în buzunarul de la capot al mamei lui Tudor, fără ca ea să observe... Ce ne-am mai distrat, atunci!...

            Mai târziu, jucam Regula jocului. Nu era la fel de uşor, dar Laurenţiu, prietenul nostru mai mare, spunea că, la 4-5 ani cât aveam noi, eram foarte deştepţi şi o să ne prindem.

            Noi voiam să jucăm într-o zi şi Happening Party Club, dar Laurenţiu tot amâna ziua aceea, spunând că acel joc nu era potrivit pentru noi. Dar eu nu credeam. Şi nu cred nici acum când îmi amintesc toate astea. Şi când mă gândesc că, din câte observ, cele mai bune momente ale mele s-au cam dus şi nu voi mai fi niciodată genial ca atunci.

            - Ia mai du-te, băi, în aia mea, strigă tatăl lui Alex la şontorog. Lasă-i să se joace singuri, că le trece lor acuşi cheful de zburat!... Tatăl lui Alex luptase în Afganistan, se întorsese cu o soldă frumuşică şi acum o toca pe la pariurile sportive şi cu băieţii pe la o berică. Dacă nevasta îi ascundea cardul, ieşea şi el numai până la colţ, la stradă, mânca seminţe ca tot omul şi bea bere pe împrumut sau mergea la amanet.

            - ...Un' te duceai ieri, bă, şi te făceai că nu mă vezi? La amanet sau la amante?... Ha-ha! Râseră oamenii mari, traseră din ţigări şi-l uitară pe moment pe omul mare ciudat care se juca cu copiii.

            Aşa trecură multe zile ale vieţii noastre, care era foarte frumoasă. Într-o zi, am învăţat şi eu să inventez jocuri noi, iar apoi şi ceilalţi copii din gaşca noastră au inventat jocuri noi. De exemplu, să facem piruete în aer cu fâşii lungi de hârtie creponată după noi, ca un curcubeu sau ca un păun mare. Iolanda răspândea petale de flori de deasupra blocului, iar Alex speria guguştiucii, ca să zboare odată cu noi. Şi cartierul nostru era mai frumos aşa, iar domnul Laurenţiu avea încredere în noi şi ne lăuda şi ne dădea premii. Dar noi îl iubeam atât de mult, încât îi spuneam: Chiar dacă nu ai bani să ne cumperi premii, noi tot ne jucăm cu tine, pentru că ai jocuri frumoase!

            Numai oamenii mari, care fumau în stradă şi îşi păzeau cu străşnicie maşinile să nu ne jucăm cumva pe după ele, nu îl prea aveau la inimă pe acest prieten al nostru care era mai mare. Îl luau peste picior şi îi spuneau să îşi vadă de boala lui prin casă, şi să îi lase pe copii, adică pe noi, în pace.

            - Dar mie îmi plac copiii, ce e rău în asta?... Aşa cum vouă vă plac... maşinile sau ţigările!

            Mama Claudiei se gândi doar un pic, şi îi strigă scurt:

            - Pedofilule! Handicapatule!

            Cu toţii râseră sau îl injuraseră, că doar la televizor dăduseră ştiri cu homosexuali şi pedofili. Dar la televizor dădeau imagini cu copii mici care ştiau să zboare şi zâmbeau frumos, numai atunci când făceau reclamă la telefoane mobile, nu ştiu de ce. Părinţii noştri ne ziceau să nu ne jucăm cu el, cu vecinul nostru, că nu e de vârsta noastră, nu e altceva decât un moş singur şi fără speranţe… asta credeau ei!

 

            Într-o zi, când erau şi ceilalţi copii în jurul nostru, i-am spus:

            - Domnu' Laurenţiu, vă jucaţi atât de frumos cu noi, şi nouă ne place aşa să ne jucăm! Am vrea noi să avem un tată, aşa, ca dumneavoastră...

            - Da, dădu din cap şi Iolanda, aranjându-şi rochiţa pentru că tocmai se întorcea de sus, de pe bloc - noi vă iubim, vrem sa fiţi tot timpul printre noi, să vă jucaţi cu noi, ce am putea face şi noi pentru dumneavoastră?

            - Păi... poate să începeţi să mă uitaţi. Să vă jucaţi mai mult între voi. Sau să staţi cu fraţii voştri mai mari şi cu părinţii voştri... Eu sunt cam bolnav, doar ştiţi... Nu am habar cât o să o mai duc aşa... Şi voi o să vă faceţi mari şi o să mergeţi la şcoală!

            - Nuuuu - strigarăm cu toţii în cor - nu vrem să ne facem mari!... Pentru că atunci nu o să mai putem zbura!

            Mama Roxănicii, care era prin preajmă, pufni în râs. Dar noi nu zâmbeam. Domnul Laurenţiu a continuat:

            - Doar vedeţi şi voi, cu picioarele astea, ce probleme am... Când eram ca voi, zburam de două ori cât blocul!...

            - Şi noi putem zbura de doua ori cât blocul!... Eu pot! se umflă în pene Alex. Dar nu mă lasă tata.

            - Te cred, Alex, nu trebuie să-mi arăţi! zâmbi prietenul nostru mare, văzând că Alex cel neastâmpărat se înălţase deja la câţiva metri deasupra noastră, cam deasupra nucului... Apoi Domnul Laurenţiu continuă, trist:

            - ...Dupa accident, gata! Maşinile astea, parcă nu s-ar putea şi fără ele... N-am mai mers deloc... Dacă aş putea să zbor din nou, ca voi! zâmbi el trist.

            - Dar puteţi! Sigur puteţi! am spus eu sincer.

            - Oamenii mari nu mai ştiu să zboare. Au uitat. Aşa e viaţa. Pentru că au alte probleme de rezolvat.

            - Aduceţi-vă aminte de când eraţi ca noi! făcu serios Alex. Ştiu eu! Dumneavoastră sunteţi prietenul nostru, nu sunteţi ca şi ceilalţi oameni mari. Meritaţi să zburaţi.

            - Ei, am uitat, am uitat de atunci... Cred că a trecut mult timp.

            - Lasă că o să ne jucăm noi de-a şcoala şi o să vă aducem aminte cum se face!... Pe cuvânt! spuse Alina şi se apucă serios de treabă. De fapt, cu toţii i-am arătat cum se face, dar când nu era nimeni în faţa blocului, ca să nu râdă oamenii mari de Domnul Laurenţiu că încearcă din nou să zboare. Şi am jurat să nu le spunem nimic părinţilor noştri, pentru că ei nu puteau să înţeleagă.

            Am făcut şi o poţiune, un antidot la uitatul zborului, format din: castraveţi, nuci de pin şi busuioc, apă plată şi apă rotundă, pentru cineva care vrea să devină zburatoooooor… Cu toate prostiuţele pe care le-am pus în ea, era dulce poţiunea. Şi i-am dat-o. Ca să nu uităm formula asta când vom merge la şcoală, l-am rugat pe un băiat mai mare, Tudor să o scrie pe un bileţel.

            I-am mai adus prietenului şi elevului nostru cu părul cam alb, care zâmbea cam speriat, ce am găsit şi noi prin case: cotiere, genunchiere şi chiar o cască de protecţie, care însă îi era cam mică. Laurenţiu, din partea lui, se străduia să ne asculte, pentru că noi îi vroiam binele.

            - ...Aşa?... întreba el, făcând o mişcare stângace.

            - Nu, nu vă încordaţi umerii, i-am spus noi. Staţi aşa, ca înainte, dar faceţi cum facem noi şi zborul o să vină singur!... Eu l-am mângâiat pe păr, că îmi plăcea părul lui alb, iar Iolanda l-a pupat pe frunte. Alex şi Alina, pe obraji. Noi ştiam că Laurenţiu era prietenul nostru, pentru că se juca cu noi şi era bun şi ne dădea cadouri. Şi i-am spus atunci că îl iubim. Te iubim, Laurenţiu.

            Şi atunci, s-a înălţat.

            Aşa, dintr-odată, ca şi cum îşi adusese aminte cum să o facă.

            Minune. Ca un copil de doi ani.       

            Zbura pe cer aproape ca şi noi. Suuuus, sus de tot! Noi demult aşteptam asta, de fapt şi eram fericiţi.

            - Bravo, Laurenţiu! Zbori foarte bine! i-am spus.

Scaunul cu roţi se răsturnă, cu zgomot.

            - …Ia uite, şontorogul, dă din nou din aripi! râse un părinte de la colţul blocului, când îl văzu ce încearcă să facă. Tataie mai are numa' vreo juma’ de an şi se crede din nou tânăr!... Vrabia mihai viteazu'... Şi toţi râseră. Adică toţi oamenii mari. Dar ei nu păreau deloc veseli. Unii puseră mâna şi pe pietre. Însă noi voiam să-l apărăm.

 

            Domnul Laurenţiu era sus. Nu îi auzea deloc pe cei de pe trotuar, pentru că plutea şi zâmbea. Numai pentru el şi pentru noi, acolo, în văzduhul înalt dintre blocuri. Şi ştia atunci doar un singur lucru: tot ceea ce învăţase din nou de la noi, nu va mai pierde niciodata.

 Affichage de 201205032036_01935.JPG en cours...

You voted 'down'.