România Promoției 66 la liceul Spiru Haret

Creation Category: 

 

O carte de tip nou, ce nu s-ar fi putut scrie fară ajutorul Internetului. O carte care are 40 de autori, colegii din promotia 1966 de la liceul Spiru Haret din Bucuresti.  O carte scrisă interactiv, online, de la distantă, autorii fiind răspândiți în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, trecând prin Nigeria, Israel și cel puțin șapte tări europene, pe lângă România. O carte cu valoare de document, amuzantă si emotionantă. Editorii cărtii sunt elevii Mihai Vasilescu si Nick Lerescu. Andrei Pleșu (coleg de clasă cu autorii) i-a făcut cărții un splendid "cuvânt însoțitor" intitulat “Trecute Vieți de Domni și de Domnițe”. Pe coperta spate, volumul are "testimonials" de la Andrei Pleșu, Răzvan Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu. Lansarea oficială a cărtii are loc pe 13 Septembrie 2011 la librăria Carturești.



România Promoției 66 la liceul Spiru Haret

Articol de Ileana Costea, Profesor la California State University

Elevă in promoția Spiru 65

 

Pe 13 Septembrie 2011 va avea loc la librăria Cărturești o lansare de carte: Amintiri din Școală - Promoția Spiru 66.

 coperta-fata

Coperta față. S-a ales culoarea MOV, fiindcă asta era

culoarea trdaițională SPIRU - la tricourile sportive, etc.

Personal regret două lucruri: că munca mea de profesor și nou șef de catedră la o universitate din California, și distanța geografică, ce mi se pare a se lungi cu an ce trece, nu îmi vor permite să fiu acolo la acea dată, și că lansarea este despre Promoția 66 la Spiru, și nu promoția 65, din care am făcut eu parte.

Mihai Vasilescu, unul dintre principalii editori ai cărții și cel care a monitorizat dialogurile din volum (se pricepe, după anii în care a lucrat la BBC și Europa Liberă) m-a asigurat că sunt și eu menționată în carte. Oi fi, dar nu e promoția mea și nu am un capitol în carte. Totuși, articolul acesta, deși se vrea obiectiv, este subiectiv, prin apropierea mea de colegii din promoția cu un an mai mică și de profesorii de la Spiru, cu care îmi sunt împletite multe fire din viață, mai ales din copilărie și adolescență dar și din viața de după Spiru.

 travesti

Cu Mihai Vasilescu am copilărit de la șase ani, familiile noastre împărțind un apartament, nu de voie, ci de obligație comunistă, că noi aveam prea mult spațiu și trebuia să îl dăm. Și mai bine au ales ai mei, decât să “ne bage ei” pe cine s-o nimeri. Și au ales, spre norocul meu, familia lui Mihai. Apartamentul era pe strada Speranței 13, colț cu Italiană, și evident, asta a făcut ca Mihai și cu mine să mergem la același liceu, aflat de peste 100 de ani pe strada Italiană.  La acest proiect, al amintirilor de la Spiru, a mai participat, printre zeci de alți spiriști, și o altă prietenă de o viață, Doina Țetcu, cu care am și colaborat recent la câteva articole pe internet și “pe hârtie” (despre Florica Nicolescu, specialist in psihologia copilului, mătușa Doinei, prietenă bună a celor două surori – mama și mătușa mea, sau cele două mame ale mele, cum le spun eu http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=708&keywords=Florica+Nicolescu).

A participat la proiect și Mihaela Niță, sora colegului meu de clasă Tudor Grigoraș… cu care vorbeam (cu el, că ea era “mult prea mică” pe atunci, cu anul ei de diferență) de la balcoanele noastre. Eu la trei, ei la doi, în blocul vecin pe Strada Italiană. Ne-am reîntâlnit cu ei, dar și cu mulți alții care apar în această carte, la o reuniune comună a celor două promoții, 65 și 66, a mea și a lor, noi după 35 de ani atunci, ei după 34.  În comun cu personajele și autorii cărții, i-am avut profesori: pe Berciu (pe care nu-l uit când a țipat la noi de i-a sărit un dinte din gură sub catedră și s-a dus repede să și-l ridice, băgându-l în buzunarul hainei – culmea e că și în carte este amintit un episod similar), pe Vărzaru la română, pe minunata și șugubeața Dna Voinea (lor dirigintă, nouă numai profesoară), dar … poate și ei își amintesc când a sărit ea gardul cu noi, ce gard o fi fost? Oricum, deosebit de special gest pentru “o profesoară serioasă”. Și cum eu sunt același gen de profesoară … serioasă, continui să-mi uimesc colegii și studenții cu “năzdrăvăniile mele”, mai ușor acceptate poate în atmosfera mai degajată din Statele Unite, în ce privește comportamentul profesorilor… Poate de la Dna Voinea mi se trage?

 Clasa-cu-Dn- Voinea-si-Dl-Cernica
Și Ioana Diaconescu, pe care o pomenește Andrei Pleșu în superba lui introducere la carte, mi-a fost colegă … pentru mine ea a demonstrat “cât de greu e să deosebești două gemene care seamănă leit una cu alta”, ca și severitatea unei directoare care a decis că trebuie să le exmatriculeze, de au trebuit să refacă un an, pentru inițiativa lor de surori, gata să se ajute una pe alta: aceea care se pricepea la matematică s-a  dus la o teză în locul celei care e astăzi scriitoare. Am regăsit atâția profesori și în pozele din carte, printre alții profesorul de sport (“Baston”)… despre care vorbesc și ei, cu atât de mult drag.  Iar Dna Agarici, care le-a fost unora dintre ei învățătoare foarte îndrăgită, era rudă cu familia mea și mai tot timpul, la un ceai sau o masă la noi, în apartamentul din Speranței. Tanti Lina pentru mine, Dna Agarici pentru ei. Mama lui Florin pentru mine, cu care mă văd aproape în fiecare an și în ziua de azi. M-a emoționat s-o regăsesc în pozele din carte. Iar Nicki Tanașoca, premiantul din clasele mai mari, de care iși aduce aminte Andrei Pleșu, este văr cu mine, și l-am vizitat la fiecare trecere prin București. Avem  întotdeauna discuții foarte interesante, căci “tot premiant a rămas”, dar zilele acestea “premiant” în profesia lui de istoric. Cu el am de împărțit trecutul nostru aromân, despre care el știe atât de multe și atât de bine documentat, iar eu mai nimic.

Ca să nu elimine total “elementul surpriză”, Mihai mi-a trimis numai fragmente din carte, din care mi-am putut forma însă o imagine. Mi-a și povestit cum a luat naștere cartea, cum a fost construită sub formă de dialoguri pe baza textelor trimise de zeci de colegi - autori.  Cu alte cuvinte, cartea arată, în bună parte, ca un talk-show, cu oameni invitați să discute pe anumite teme, firul discuției fiind depănat de un moderator. Sunt patru mari capitole cu temă: despre profesori (mai toți au fost și ai mei), despre cum se distrau și ce năzbâtii făceau copiii și adolescenții de atunci, despre prieteniile din școală, prietenii ce au supraviețuit peste ani și despre “our sporting life”. De asemenea, fiecare autor are propriul capitol, în care povestește ce a făcut DUPĂ școală,  povești foarte variate și interesante.

 Fetele in caruta
Și un alt lucru important, care mă apropie de această carte, este pasiunea mea pentru era ordinatoarelor și convingerea mea că au și un efect ultra-benefic, contribuind la realizări care cu mijloace tradiționale ar fi fost imposibile. Lucru confirmat mie de mărturisirea lui MihaiVasilescu  cum că proiectul ar fi fost absolut imposibil fără Internet: nu numai fiindcă sunt 40 de autori, dar autorii sunt și răspândiți în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, trecând prin Nigeria, Israel și cel puțin șapte tări europene, pe lângă România. S-au schimbat între colegi, într-un an și jumătate, mii și mii de mesaje online, cu texte, cu reveniri, completări și corecții la texte, cu obiecții la modul de alcătuire a cărții, cu plângeri și controverse aprinse. “Ca să nu zicem certuri ca la ușa cortului”, mi-a spus Mihai,  “că dintr-alea totuși n-au fost….decât vreo două-trei”. Se poate spune realmente că avem aici “un nou tip de carte, cu autori multipli, construită practic pe internet, în mod interactiv” – o carte amuzantă și emoționantă.  Se poate vorbi de asemenea despre valoarea ei de document, și nu numai despre școala de altădată,  căci autorii povestesc și ce au făcut DUPĂ școală.  La lansarea oficială, la Librăria Carturești, pe 13 septembrie, va fi acolo și televiziunea, mi-a spus Mihai. 

Andrei Pleșu (coleg de  clasă cu autorii) i-a făcut cărții un splendid "cuvânt însoțitor". Pe  de la Pleșu, Răzvan Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu. Bedros și Ioana au fost colegii mei, în promoția Spiru 65! 

 Coperta-din-spate-si-cotorul

      Coperta spate cu “testimonials” si cotorul cărții.

Ideea unei cărți a spiriștilor din promoția ’66 a apărut acum vreo cinci ani, la una din reuniunile foștilor colegi, care se simțeau, ca de obicei, minunat împreună.   Ce-ar fi să scriem o carte despre ce a însemnat Spiru pentru noi, despre anii aceia de școală, despre cum ne-au influențat viața, și despre prieteniile noastre durând peste decenii? S-o arătăm și copiilor noștri, să știe și ei cum a fost. Ideea a fost salutată cu entuziasm, dar după aceea proiectul a părut prea greu și a fost aproape uitat. A fost reînviat acum un an și jumătate de Nick Lerescu. Toți colegii consideră, se pare, că Nick a fost „sufletul întregului proiect”. Nu doar că a contribuit esențial alături de Mihai, la concepția și alcătuirea volumului, dar Nick a fost cel care, cu o perseverență extraordinară, i-a determinat pe colegi... să scrie. Fiindcă la început se codeau: nu-mi mai amintesc mare lucru, nu prea sunt eu bun de scriitor,  nu am timp acum, poate după pensie, sau chiar, eu nu prea mai știu românește. După vreo cinci luni, abia dacă existau câteva contribuții. Lucrurile s-au schimbat însă radical când, după stabilirea concretă a temelor de care vorbeam mai sus, s-a decis structurarea unor capitole de dialoguri și nu pur și simplu înșiruirea contribuțiilor una după alta. S-au decupat fragmente din cele câteva texte trimise până atunci de colegi, și a apărut un embrion de capitole cu dialoguri. Iar acest embrion a fost trimis tuturor colegilor. A fost ceea ce i-a inspirat și pe ceilalți să scrie: sigur că-mi amintesc și eu de profesorul cutare; văzând ce scrii tu, am eu o poveste și mai și; sau, n-oi fi eu bun de scriitor, dar am o poveste atât de grozavă că nu pot s-o țin doar pentru mine. Scriau tot mai mulți, iar cei care scriseseră deja, reveneau cu alte amintiri, văzând ce spuneau alții. Capitolele creșteau parcă de la sine, iar Nick trimitea periodic noile versiuni celorlalți, cu noi îndemnuri de a scrie, ceea ce inspira noi contribuții. Astfel s-a construit cartea - interactiv, pe internet. 

 Iarna-la-munte-Vara-la-mare

Cartea a avut și un colectiv formidabil de redactori-editori. Concepția copertei aparține tot cuiva dintre ei – Michaela Niță. Denis Maftei, plin de idei și foarte insistent a ținut tot timpul proiectul pe o cale dreaptă, cu observații și critici. Bruno Gheorghievici, și el plin de idei, a avut o contribuție esențială și la promovarea cărții. Printre altele, pe el l-au rugat colegii să se prezinte cu manuscrisul la fostul lui coleg de bancă Pleșu, că alții nu îndrăzneau, zice Mihai. În fine, doamna Violeta Borzea de la editura Național, i-a ajutat cu mare eficiență, efectuând toată punerea în pagină și corectura finală. A făcut-o cu o răbdare îngerească, fiindcă în ultimele luni au apărut mereu schimbări și munca a trebuit luată de la început; și totul, cu o generozitate extraordinară, fiindcă toată munca ei a fost pro bono. 

premiantii-clasei-cuDnaAtanasiu 

Cuvântul însoțitor al lui Pleșu, intitulat “Trecute Vieți de Domni și de Domnițe” începe cu recunoașterea că a fost întâi sceptic față de acest proiect: „Cînd vechiul meu prieten Bruno (Gheorghievici) mi-a vorbit despre proiectul acestei cărți, am găsit o mie de motive să fiu sceptic. Pe cine ar putea interesa o colecție de amintiri al căror farmec nu se poate savura decît în cerc închis? Emoția care însoțește o asemenea întreprindere se epuizează, inevitabil, în sentimentalism nostalgic, în duioșie ușor pre-senilă…” ...” să faci din această experiență privată un ”eveniment editorial”? Să consideri, prezumțios, că mapamondul abia așteaptă să afle cum ai tras-o de păr, într-a șasea, pe Mărioara, cum ai copiat la cutare teză, cum îi porecleai pe profesori și pe colegi și cît erai de bun la baschet? Nu e nițel pretențios? Nu e un fel de mică vanitate de grup?”

 Raliul Bucurestiului - Raliul Noptii

Răsfoind însă paginile cărții, Pleșu începe să vadă lucrurile altfel. Mai întâi, spune, a fost mișcat – cum era și de așteptat – să-și reaminteasca lucruri pe care le uitase. Și rând pe rând, deapănă și el amintiri despre profesori, colegii din promoția lui, dar și despre cei din clasele mai mari de la Spiru. Și curând, constată că, fără să-și dea seama, a căzut și el în „păcatul” pe care îl incrimina la început. Dar dincolo de emotivitatea strict personală a amintirilor, adică dincolo de ceea ce nu putem degusta decît noi între noi, „există cred,” ne spune Andrei Pleșu „două argumente, de natură să legitimeze această carte: mai întîi coeziunea durabilă  a eroilor ei care se întâlnesc sau țin legătura după atâtia ani de la terminarea liceului ...  În ciuda răspîndirii noastre în spațiu, în ciuda celor 45 de ani care au trecut de la momentul despărțirii noastre, în ciuda unor destine profesionale și existențiale de maximă diversitate, am rămas ”în contact”, cu o tenacitate, un entuziasm și o consecvență pe care le socotesc rare, dacă nu unice.”

Al doilea argument, după Pleșu, este legat de Galeria de profesori pe care cartea o invocă și care „spune ceva despre un model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învățămînt contemporan. Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcționari școlari, ci personalități profilate excepțional, naturi puternice, caractere exemplare. […] întreaga echipă a dascălilor noștri avea iradierea unei solide autorități, a unei vocații academice impunătoare. Suntem ceea ce suntem datorită lor, datorită consistenței lor intelectuale, dar și a tactului și talentului lor pedagogic.”

 ClasaIII-a-cuVasileGhinet

ClasaXICernica 

  Îmi place și mie, ca și lui Pleșu, să cred că noi spiriștii am fost foarte norocoși în această privință, dar se pare că nu suntem singurii. În aprilie, la o serată culturală despre Gheorghe I. Bratianu (conferențiar Ion Teodorașcu) organizată de Societatea Viitorul Român la Los Angeles, m-am întâlnit cu un domn care aflând că mama mea, Ana Paunescu a fost profesoară de engleză la Liceul Șincai, a fost deosebit de emoționat și mi-a spus ce extraordinari au fost profesorii lor, de nivel universitar, foarte mulți formați sub vechiul regim.  Părerea lui era ca Șincai-ul fiind mai departe de centru, acesta ar fi fost motivul. Dar uite că nu, după cum putem noi spiriștii constata. Poate e vorba de profesorii de liceu ai tot Bucureștiului de atunci!

În încheierea cuvântului însoțitor, Andrei Pleșu spune: „Vreau să cred că generațiile mai tinere vor găsi, în această carte, numeroase prilejuri de reflecție ziditoare. Că li se oferă mărturia unei anumite concepții despre școală, de care merită să ia notă, nu neapărat pentru a o reinstaura, căci asta nu mai este posibil, ci pentru a înțelege mai bine generația părinților și a bunicilor lor, pentru a regăsi, fie și aproximativ, gustul unei anumite tradiții, pentru a afla ce au cîștigat, dar și ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu.”

Ca absolventă Spiru a clasei din anul anterior, promoția 65, simt nevoia să-i răspund lui Andrei cu „Ai dreptate întru totul în ce privește galeria specială de profesori pe care i-ați avut, căci și noi tot pe ei i-am avut. Și noi ca și voi am reușit în viață fiecare în felul lui/ei, și noi ca și voi, deși răspândiți prin toată lumea ținem legătura unii cu alții, ne întâlnim și regăsim cu duioșie și haz la ani de număr special, 25, 30, etc. Și noi avem un Nick Lerescu, ca și promoția voastră, prin soții Adrian și Olga Șoimu, sufletul întâlnirilor noastre. Și la noi, ca și la voi, și alti colegi au aderat la colectivul de organizare a întrunirilor Spiru. N-are rost să-i mai numesc; o să apară în cartea despre promoția noastră. J

 sportivi-2poze

Abia aștept să citesc întreaga carte, să descopăr și unde, așa cum spunea Mihai Vasilescu, sunt și eu amintită, să „aud” toate poveștile din liceu ale colegilor cu un an mai mici decât mine, și să aflu ce au făcut toți în viața lor de după Spiru. Sunt sigură că viețile și drumurile noastre, deși divergente, ilustrează fenomenul acela „aproape paranormal”, cum zicea Pleșu, al prieteniei ce nu se stinge niciodată, și ne amintesc de „îngerul” ce veghează deasupra Liceului nostru Spiru Haret, care ne păzește și pe voi și pe noi.

Acum ar rămâne ca și noi promoția 65 să ne punem pe treabă. La noi ar fi mai ușor, că avem poveștile voastre, adunate și spuse deja. Sau poate va fi mult mai greu, căci vom avea modelul vostru prea greu de reprodus... la același nivel.

Până atunci, vă doresc succes în viață și succes cu cartea. Sunteți 40 autori, vor fi cel puțin 41 de cititori, căci și eu mă voi număra printre ei. Dar de fapt, sunt sigură că se va găsi multă lume, din mai multe promoții gata să vă citească (poate să ne citească și pe noi în viitor), fiindcă foarte mulți au împărțit cu noi aceeași perioadă ca liceeni (numai numele fiind diferite, anii absolvirii și orașul). Și poate cei ce nu au trăit anii aceia,  vor avea și ei curiozitatea să afle cum au fost părinții și bunicii lui, ce năzdrăvănii au făcut și cum le-au fost profesorii. Deci, după mine, prin veridicitatea și naturalețea ei, cartea se ridică de la nivelul unei povestiri de grup, la una de valoare universală.