PREȚUL CORECT, un articol de Christian Crăciun

Creation Category: 

Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă: Cît costă incultura. Toți vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preț?

Sunt cel puțin două dificultăți majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur și simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; și 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanță în timp între cauză și efect. O măsură aplicată azi își poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toții de acord că prețul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaștem asta. Eram în sală editori și scriitori și discuția s-a purtat în jurul literaturii și a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toții într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă și pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate și cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenționistă, dezavuarea criteriului istoric și alte chestii care încep deja să-și arate efectul nefast în socialul nostru cotidian.



Mi-am permis să spun la Gale cîteva fraze tocmai despre acest inevitabil colaps ivit din abolirea ideii de „cultură înaltă”, la care aderau fără rezerve cam toți cei aflați în sală. Și asta pentru că răul începe din școală. Dacă actualmente există o masă, un nucleu tare de cititori, cel puțin de cărți dacă nu și de reviste culturale pentru care eu nu văd nici o speranță, în viitorii zece ani cifra cititorilor se va prăbuși dramatic. De data asta, dintr-o cauză ușor identificabilă, asupra căreia am insistat: degradarea limbii române și modul de predare a literaturii în școală. Mi-am îngăduit să dau cîteva citate din programa de bacalaureat de anul acesta, la limba și literatura română, concepute într-un slang care este orice altceva, numai limbă română nu. Pentru cititorul revistei noastre care nu cunoaște subtilitățile pedagogiei postmodern-cultiste să dau  cîteva citate: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independență în comunicare, utilizator avansat – experimentare – și utilizator experimentat – excelență, pentru a permite elevilor să-și organizeze resursele verbale, fie ele și minimale, de așa manieră încît să se poată exprima în orice circumstanță. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, de diferite tipuri de texte suport conform programei școlare, care să permită elevului atît receptarea cît și producerea de text, cu alte cuvinte interacțiunea comunicațională percepută atît în plan personal (competențe grefate pe informația obținută, pe activități sau acțiuni pe formularea unei opinii, pe emoții și sentimente, pe contexte și interrelaționări sociale) cît și în plan științific”. Urmează înlocuirea demodatului nume de profesor cu cel de „persoană sursă” sau  „grila descriptorilor competenței de comunicare” și alte asemenea grozăvii. Ceea ce ați citit aici (cu virgulele lipsă și pleonasmele strict redate) este o probă de apocalipsă a limbii române. Un elev căruia să-i placă lectura după ce este supus unei torturi lingvistice de acest tip nu s-a inventat încă. Observați apoi că din salata de vorbe de mai sus lipsesc cu desăvîrșire termeni precum valoare estetică, model uman șamd. Și ce să însemne resurse minimale la un nivel minimal? Un absolvent de bacalaureat nu ar trebui să aibă niște abilități de comunicare mult mai înalte, decît cele minimale, presupuse la un abia-alfabetizat?           

Anti-umanismul postmodernist atacă precum gripa porcină. Cine are imunitate (culturile așezate și spornice) și-a creat suficiente metode de a încuraja lectura și cultura umanistă. Noi, sclavii formelor fără fond, suntem victime sigure. Îmi amintesc ultimul curs de literatură universală din facultate al profesorului Romul Munteanu. A fost ceva magnific. Tema era viitorul literaturii române. Și profesorul a rostit această profetică frază, în contextul istoric de atunci, dar și în cel de acum: viitorul literaturii române este viitorul scriitorului român. Or, viitorul scriitorului român este legat de viitorul limbii române și al felului cum literatura este predată în școală.  Cîtă vreme literatura contemporană lipsește cu desăvîrșire din programe (de altfel lipsește Literatura, pentru că în programă se vorbește de Comunicare, de texte suport, nicăieri de opere literare), ce speranță să avem ca scriitorul contemporan să fie cunoscut și respectat?           

Nu cred apoi că IT-ul este neapărat dușmanul lecturii. Iarăși am exemple din țări unde informatizarea a pătruns mult mai puternic în toate straturile și structurile social-administrative și totuși numărul cititorilor tineri este în continuă creștere. Aici chiar nu cred că avem o problemă, totul stă în raportarea omului la cultura umanistă. Or, valorile umanismului în care am fost noi crescuți, nu mai au  respectabilitatea și vizibilitatea pe care vrem noi să le aibă. Apoi, cultura nu se confundă cu literatura. Cultura generală este și ea un concept total scos din uz. Proiectele noastre educaționale o elimină hotărît. Azi vorbim mult de informație, mult mai puțin de cultură. Nu se mai cere pe piață. Orice accent de văicăreală ar trebui scos din text. După cum și starea de automulțumire și de perpetuă dezbinare din scriitorime nu are darul să ne ducă mai departe. Să iau un exemplu simplu: există 4-5 asociații mari de editori din România, de ce nu pot găsi ele un punctaj minimal de interese comune pe baza căruia să negocieze cu statul? Nu mi se pare deloc prea greu. Și cererile lor ar avea cu totul altă greutate. Numai că orgoliul bate totul. Și să mai dau unul: s-a discutat în vară mult despre legea învățămîntului, care ar trebui să fie osatura pe care se construiește cultura română a viitorului. Cine ar fi fost mai în măsură să dea un verdict față de chestiunile delicate ale problemei, dacă nu Academia Română? Care însă a păstrat, ca în toate chestiunile fundmentale ale societății românești, o impenetrabilă tăcere. Nu știu, la fel, dacă Uniunea Scriitorilor (care nu este în stare să-și amenajeze o librărie decentă în centrul Bucureștiului mulțumindu-se cu o cocioabă insalubră de tablă) are instrumentele să preseze asupra Ministerului Învățămîntului pentru a schimba radical modul de considerare a literaturii în manuale.           

Nu cred că banii sunt problema de azi a culturii române, ci fundătura de proiect în care se află. Cultură organizatorică nulă, vizibilitate publică nulă, autocunoaștere nulă, coeziune nulă. Reușitele culturii române sunt strict individuale, și făcute aproape de fiecare dată împotriva sistemului. Pînă și instituțiile funcționează numai dacă au oameni care sparg tiparele.  Marele mecanism ca atare nu funcționează.  Deci cît costă? Nivelarea valorilor (acuzăm cu toții scăderea spiritului critic) merge mînă-n mînă cu degradarea culturală. Vedem tineri inteligenți, cu rafinețuri multiculturaliste de ultim ceas în bibliografie, propovăduind prin reviste cultura de consum, ba apărînd și manelismul ca „drept la diferență”. Ideea de model (elită) este fascistă, spun ei. Și aici ajungem la ultima consecință a acestui preț derizoriu pe care-l are cultura astăzi: des-ființarea (scoaterea, ieșirea, evacuarea, eliminarea, ștergerea din ființă) identității naționale.

„Descriptorii de comunicare” nu au identitate, pe ea n-o găsim din păcate decît la Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu...ejusdem farinae. Am vrut odată să fac o listă cu nume de oameni de seamă ai culturii noastre de care un elev de liceu nu aude de-a lungul întregii sale activități școlare. Am renunțat din silă. Literatura este un ultim și slăbănog bastion în care se mai aduce vorba (dacă vrea profesorul) despre tema identității naționale și a valorii. Istoria românilor este și ea maltratată de aceleași imperative „demitizante” și multiculturaliste. Sunt un spirit conservator, se vede din tot ce am scris pînă aici. Pentru că nu există Cultură (cu majusculă) fără tradiție, cultura este conservatoare prin esență.

Nimeni nu acuză ADN-ul celulei că este conservator. Și totuși, Doamne ferește ca el „să uite” o cît de mică informație din cele pe care le stochează, boli dezastruoase ne pîndesc. Aidoma, o cultură care „își uită” programatic zestrea genetică este menită îmbolnăvirii și exitusului rapid. Este exact etapa prin care trecem, întrebîndu-ne care este prețul. Unul singur, dispariția. Mancurtizarea comunistă violentă stîrnea instinctiv o reacție de respingere și cultura se vădea o armă bună pentru a-ți apăra sufletul. Mancurtizarea postmodernă, fiind insidioasă, ca o otravă pe termen lung, nu mai stîrnește nici o reacție de apărare a sufletului. Pentru că ea te dezvață, mai întîi, că ai un suflet.           

Nu încap negocieri, jumătăți de măsură. Cumpăna se înclină. Nu aș vrea să sune patetic, dar patetic înseamnă că te doare. Nici alarmist: pasivismul, fatalismul nu sunt o soluție. Îndemn doar la o considerare lucidă, cît mai rece, a situației și la căutarea soluțiilor. E foarte tîrziu, dar nu e prea tîrziu. Printr-o simplă schimbare a grilei de examinare și a „filozofiei” examenelor de literatură, elevii și studenții ar fi obligați să citească direct cărți, și nu letalele culegeri de comentarii. Ne regăsim trecutul în viitor, altfel firul se rupe. Rezervele de creativitate ale românilor par încă mai mari decît cele de gaze naturale. Se risipesc mare parte într-o luptă oarbă cu „sistemul”. Conceput să saboteze eficient, nu să stimuleze. În concluzie, este foarte simplu să fixăm prețul corect al in-culturalizării: dispariția culturii române și estomparea în decor a spiritului național.