Povestea unei cărți poștale, de Adrian Irvin ROZEI

Creation Category: 

 

  
  
NU DE MULT am cumpărat o carte poștală…

Eram într’o piață la Paris, unde printre multe tarabe de artizani și meșteșugari care expuneau produsele artei lor, era și masa unui anticar, specializat în stampe și cărți poștale vechi. Cum subiectul acesta mă interesa, am început să caut cu speranța că voi da peste ceva interesant. Nici eu nu știam ce se cheamă… “ceva interesant”.

Și deodată mi-au căzut ochii peste o carte poștală trimisă din București. Era o imagine cunoscută și totuși nouă. Ateneul Român… Ce poate fi mai cunoscut, chiar dacă imaginea data de aproape un secol! Dar în fața arhitecturii de la 1888, care marchează și astăzi inima istorică a orașului, se înălța un monument… o coloană de piatră dominată de vulturul cu crucea în clonț, simbol bine cunoscut al Munteniei.

Nu mai văzusem monumentul acesta, deși aveam deja câteva cărți poștale reprezentând Ateneul de-a lungul a mai bine de un secol de existență.

Cea mai veche imagine reprezenta parcul din fața Ateneului tăiat în plin mijloc de o alee pe care domni imbrăcați în “straie nemțești” și cu pălării de pai păreau cã se feresc de căldura soarelui, deși purtau vestă și haină neagră în plină vară. Era pe la 1900 și imobilul “Jockey Club”-ului și cafeneaua “High Life”, pomenită deseori de Caragiale, mai dominau parcul Ateneului.





Apoi o altă imagine, reprezenta același parc pe la 1920. Se vedeau deja primele automobile-taxiuri în fața hotelului “Athénée-Palace”, nu cel cu fațada de azi, refăcută în anii ‘30, ci cel de la origine, din 1910. Mașinile se amestecau încă cu birjele-taxiuri trase de un singur cal, pe care le-am cunoscut pânã la sfârșitul anilor ‘50.

Cunoșteam și diferitele imagini ale Ateneului de după război. Mai întâi fără medalioanele de pe fațadă reprezentând pe regele Carol I înconjurat de voievozii care au marcat istoria culturii române, ca Matei Basarab și Vasile Lupu.

În fața colonadei, pe peluza verde, fugeau ca după o fantomă a trecutului “Alergãtorii” lui Boucher. Aveai impresia că-și luaserã picioarele la spinare, urlând: “Vrem să scăpăm de aici cât mai repede!” Probabil că presimțeau că într’o noapte de Decembrie ‘89 un glonț pierdut - cine a tras?… de ce a tras?… oare vom ști vreodatã? - îl va străpunge în plin piept pe unul dintre alergători.

În fine, pe la începutul anilor ‘60, a fost instalată în fața Ateneului statuia lui Eminescu, de Anghel. Ce scandal! Cum să acceptăm ca marele poet național sã fie reprezentat “în pielea goală”… sau aproape!

Photobucket

Dar, până una-alta, mă uitam cu mirare la cartea poștală cu ștampila poștei din București: 23 martie 1902. Mai jos, o altă ștampilă din Paris: 26 martie 1902. În numai trei zile cartea poștală ajunsese de la București la Paris! Fără avion, fără “train à grande vitesse”, fără T.I.R… Și astăzi, după o sută de ani, cu toatã “tehnica avansată”, cât face o carte poștală din România până în Franța?

Dar cel mai interesant era numele destinatarului: “M. Jules HETZEL pour Mlle. HETZEL.” Auzisem de multă vreme de celebrul editor Hetzel cunoscut pentru publicarea cărților lui Jules Verne în ediții care și azi mai fac admirația bibliofililor din lumea întreaga. La fiecare licitație prețul edițiilor originale Hetzel înregistrează noi și noi recorduri. Oare cartea mea poștală era adresată celebrului editor din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui urmași au continuat activitatea până la primul război mondial?

Am alergat imediat pe “rue Jacob” la adresa de pe cartea poștală… Nici o indicație… O casă veche ca toate celelalte din cartier… Oare nu voi găsi niciodată soluția problemei mele?


* * *

Ca de obicei când ești urmărit de o idee, o lumină apare pe neașteptate! Trecând pe la Sévres în autobuz, remarc un afiș anunțând o expoziție: “Voiajele extraordinare” ale lui Jules Verne în editura Hetzel.

Documentația disponibilă în expoziție e clară. Pierre-Jules Hetzel fondează casa lui de editură în 1837. În 1860 se mută pe “18, rue Jacob”. Fiul său, Louis-Jules Hetzel preia direcția casei după moartea tatălui în 1886 și continuă activitatea până la 1912 când o vinde editurii Hachette.

Photobucket

Fiica acestuia, Catherine Bonnier de la Chapelle, pe care scriitorul academician Poirot-Delpech a cunoscut-o fiind copil la Meudon Bellevue, unde familia Hetzel avea o casã la țară și care astăzi este un muzeu al cărților publicate de celebrul editor, trebuie să fi avut vreo 20 de ani în 1902 când primea cărți poștale din București. Rămâne să descoperim cine era acel M. Berger care îi scria, cu autorizația tatălui, din România.

Dar asta e o altă poveste…

Adrian Irvin Rozei, Paris, noiembrie 2000



Rozei Adrian Irvin
Născut la București în 1947, a studiat mai întâi la Institutul Politehnic ” București ” și, dupa stabilirea în Franța în 1967, la ” Ecole Supérieure des Mines de Saint – Etienne “, obținând titlul de ” Ingénieur Civil des Mines “. A lucrat în diferite societăți din Franța și Germania între care, în ultimii treizeci de ani, în grupurile petroliere ELF si TOTAL, unde s-a ocupat de export în domeniul produselor chimice în Europa, America și Orientul Mijlociu. În ultimii 13 ani, a dirijat exportul unor produse legate de industria minieră.
Începând din anul 2000, a colaborat cu reportaje, interviuri și cronici culturale la diferite periodice românești din Danemarca, Elveția, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Moldova și România. Asigură o rubrică culturală bi-lunară a unui organ de presă publicat pe Internet. Participa în mod regulat la organizarea ” Întâlnirilor Franco-Române în Mediterana “, care au loc în fiecare an în sudul Franței. Vorbește opt limbi.

You voted 'up'.