(Petru Birău – Risipiri -în lumea artelor- ed. Emia, Deva, 2008)         

Nu cred în râgâiturile logoreice, așternute pe hârtie ori virtuale, ale unor seducători lingviști amețiți de o notorietate precară. Nu cred în transa hilară a propriei lor rațiuni alterată până la sughițuri isterice. Nici când aceștia, aflați la senectute sau imberbi, eșalonează necontenit apariții editoriale,  ierarhizează frenetic scriitori și zâmbesc năuci unui vip mai mult sau mai puțin caduc. Probabil după urechea plecată la interesele iminent pecuniare, ori din varii motive pedestre.        

Cred în oamenii culți,erudiți, care întâmpină o carte mai întâi cu sufletul. Apoi cu ipostazele filtrelor estetice în alertă. Dominați de o deschidere artistică ecumenică, luminoși în demers și arguțioși în etalare. Pentru ei, lectura rămâne o bucurie alpină, aceasta fiind un adevărat rit, un practic mod de a-ți supraviețui ție însuți. Toate acestea demonstrând consecvența  decenței lor, fără a deveni un instrument al unei ore nefaste. Oră în care bunul simț este băgat în buzunar și buzunarul este găurit. Unul dintre acești oameni simpli și docți, onești și iubitori de frumosul relevat cât și revelat, este pictorul genial, eseistul și scriitorul Petru Birău.        

Ultima sa carte, Risipiri, - în lumea artelor – apărută anul trecut, 2008, la editura Emia din Deva, conține o serie impresionantă de articole bine documentate, elegant și firesc ecrivate. Există aici un buchet de publicistică pe care îl primești cu drag și atenție. Pentru că simți acuratețea limbajului folosit, buna inteligență irepresibilă și acumulezi informații utile omului ce se vrea instruit și updatat. Aceasta se vede chiar din motoul cărții: Arta dă tot tuturora și rămâne totuși întreagă (Nicolae Iorga).       

Volumul este fragmentat în mod inspirat, iar Petru Birău nu economisește nimic pentru a înlesni și îmbucura ridărul.  Prin urmare, avem patru registre de savurat și regurgitat. Fericirea privirii (ARTA PLASTICĂ), Fericirea jocului (TEATRUL), Fericirea sufletului(POEZIA) și Fericirea cuvântului(PROZA)      

“Am dezbătut probleme artistice împreună cu maestrul Aurel Nedel, care mi-a vorbit cu un deosebit respect despre marii săi dascăli: Catargi, Ressu, Lucian Grigorescu…dar mai ales mi-a povestit o secvență din copilăria sa, în care lupii au atacat satul și a fost nevoit să iasă în plină noapte cu tatăl lui și cu alți săteni să-i înfrunte. Am povestit și eu cum în copilărie, atunci când mă trezeam copleșit de spaimele nopții, auzeam afară, lângă colibă, câinele cel mare, ciobănesc, lătrând și mă linișteam, simțindu-mă apărat.”             

Și iată concluzia extrasă superb de omul Petru Birău din aceste împărtășiri (parcă undeva la Tescani, deși întâlnirea are loc la Cinciș în 2004) în ipostaza de scriitor sensibil și bun cunoscător al artei sale plastice:”Am înțeles din aceste două povestiri diferența dintre noi. Arta sa este ieșire la luptă, a mea este retragere la adăpost(…)” și sunt relatate episoade emoționante cu artiștii plastici:Torino Bocăniciu, Ion Cârjoi precum și alții.      

La o expoziție de pictură: “Studiez operele celor doi plasticieni (Aurel și Vladimir Nedel n.n.) așezate pe simeze, după un criteriu aleatoriu, și totuși structurate într-o rezonanță simpatetică, ca o explozie a panopticului toamnei de afară în efuziuni de linii, unghiuri și culoare, ce animă pereții sălii de expoziții, ca un efluviu scăpat parcă din tuburile de roșu, verde, orange și albastru (…)” Agresivitatea liniei frânte îl urmărește și pictorul se desprinde cu greu din ămeizingul peisaj .         

Nu știi ce înseamnă să fii privit dacă nu ai pozat unui pictor, afirma Andrei Pleșu galant și Petru Birău, pozându-ne nouă, remarcă undeva în alt registru că renunțarea la formă evidențiază conceptul. Desigur, la pictură referindu-se.       

În Fericirea jocului, piesele de teatru ”Prizonierul din Manhattan” & “Fata Moșului și fata… Moașei” , sunt inserate ca evenimente locale inedite, la care autorul articolelor jubilează afectivo-livresc pentru salutara inițiativă a instituțiilor locale.      

Rotundele singurătăți de Aurelian Sârbu, din registrul trei, trădează pentru P. Birău “sindromul Iov” dar și simpaticul teribilism, deloc inocent, citat “ce-ar fi să taci în cuvintele mele”. Mai apoi Hoinărind prin dosul lumii de Eugen Ilișiu lasă un iz de “ingenuitatea hâtră a înțelepciunii populare” poemele înghețând sub soarele strigăturilor, sorcovelor, plugușoarelor.  Mai sunt amintite în treacăt volume de poezie dintre care amintim Pustiul cuvintelor de George Lixandru primit bine cu o frumoasă cronică de întâmpinare, iar spre final Stelele văzute de sus cu făuritorul Mircea Andraș “…unde spiritul poetului matur spoliază mirabile priveliști “         

Ajuns la ultimul capitol (dedicat prozei, profetizat și dus la împlinire cu aceeași sârguință și același devotament auctorial de bun augur) Petru Birău conjugă suferințele și tragediile umane din texte despre care ne este greu a vorbi. El prezintă lucid atât plusuri cât și minusuri, însă subliniind cu exigența celui ce a mai publicat încă două cărți de publicistică.(pe lângă alte două plachete de povești pentru copii și un studiu elaborat)     

Nu am spus mare lucru despre cartea Risipiri. Pentru că risipirile au un singur folos. Pleacă dintr-o inimă generoasă. A lui P. Birău. Există expresia de a-ți risipi averea. Eu cred că pictorul răsfrânt peste pânze și scriitorul dezarmat de iubire, Petru Birău, ni se risipește precum un izvor care – miraculos - știe că genezele sale sunt în stâncă. Într-o Stâncă veșnică. Și dacă apa rece de izvor, cu alte cuvinte cea potabilă nu este o avere, disprețuiți-o! Nu mai beți apă! Să vedem…oare ce se întâmplă?                                                                                                                                                                              

Paul Blaj