Eram în amurgul verii lui 2003 la Chișinău, când se organiza, la Muzeul Național de artă al Moldovei (MNAM) – și constatam nu fără o doză apreciabilă de uimire că acest lucru se făcea în contextul expoziției jubiliare de 100 de ani de la nașterea lui Moisei Gamburd – o primă prezentare publică, mai amplă, a creației artistei plastice Eugenia Gamburd (1913-1956).

Îmi amintesc de acest amănunt acum, când, la 4 ani de la acea mini-retrospectivă (prea timidă i-aș zice), am primit un delicat și rafinat album cu opera și traseul artistic al aceleiași Eugenia Gamburd, editat de neobosita și stăruitoarea fiică a artistei, Miriam Gamburd. Textul Lud­milei Toma, autoarea care semna cu aproape un deceniu în urmă o altă monografie, cea despre Moisei Gamburd, este o incursiune literară succintă, dar condensată și pertinentă, în lumea creatoare a Eugeniei Gamburd, născută Goldenberg, fiica unui influent avocat din Chișinău. Despre Iacob Goldenberg, tatăl Eugeniei, putem afla multe amănunte din multiplele scrieri în proză ale sculptoriței Miriam Gamburd – una din marile personalități creatoare născute la Chișinău, afirmate pe meleaguri străine. Despre întregul „clan" Gamburd am avut ocazia să scriu cu o altă ocazie (vezi ART-hoc, nr. 27-28, iarna, 2003), acum mă voi apleca asupra proaspetei apariții editoriale apărute în Israel.

Salonul Oficial consemnează o lucrare a Eugeniei Gamburd încă din anul 1939, aceas­ta încheindu-și studiile la Academia de Artă din București în 1936. În următorul an, tânăra pictoriță face o călătorie de documentare în Franța, pe ruta Montpellier-Paris, prilej cu care ea se familiarizează îndeaproape cu fluxul curentelor avangardiste și moderniste în artă. În 1938, Eugenia se căsătorește cu deja cunoscutul artist plastic Moisei Gamburd. După această dată familia se stabilește la București, iar vizitele în Basarabia au un caracter sporadic, chiar dacă ambii artiști participă în mod sistematic la expozițiile organizate în capitala provinciei. Anul 1940 a marcat o cotitură decisivă pentru mulți dintre intelectualii basarabeni aflați atunci în România – unii dintre ei s-au întors la locurile de baștină, iar episodul acesta nici până azi nu este încă pe deplin deslușit și înțeles într-un mod mulțumitor. Cel puțin pentru autorul acestor rânduri. Cert este că odată cu începerea războiului artiștii au trăit cea mai mare parte a timpului fie pe front, fie în evacuare, departe de urgia morții și a focului. Dar imediat după, au trebuit să se alinieze, să facă jocul perfidului regim, să „plătească" pentru confortul și privilegiile morganatice. Interesant de consemnat că în comparație cu soțul său, Eugenia Gamburd nu avea angajamente și comenzi de proporții, drept pentru care ea a recurs la intrumentele artei exclusiv pentru plăcerea sufletului și delectarea celor din jurul său. Făcea schițe în creion aproape în permanență, iar caietele cu desene care s‑au păstrat atestă o mână sigură, îndrăzneață și precisă. Dexteritatea aceasta a ajutat-o foarte mult pe Eugenia Gamburd, după război, când a început să activeze în domeniul scenografiei și al costumului scenic. A avut o serie de colaborări cu Filarmonica de Stat din Moldova, iar acest episod a jucat un rol hotărâtor în decizia tânărului (pe atunci) regizor Serghei Paradjanov (1924-1990) de a o invita să realizeze schițele pentru costumele din filmul său Andrieș (1954). În treacăt fie spus, lucrarea de diplomă a viitorului regizor-vizionar s-a numit Poveste moldovenească (1951). Paradjanov era apropiat, se pare, de unii intelectuali de la Chișinău, și îi vizita pe câțiva dintre ei. Inclusiv, pe familia Gamburd.

Chiar dacă acest volum a inclus cu parcimonie schițele pentru costumele filmului Andrieș, materialul conținut este suficient pentru a ne da seama de rigoarea etnografică și documentară cu care lucra Eugenia Gamburd, iar faptul rămâne lăudabil fără rezerve. Cum de mare interes documentar sunt și guașele artistei care au îmbălsămat secvențe ale Chișinăului din primii ani de după război. Nu sunt vedute urbane în sensul graficii post-romantice (documentare), ci exerciții și studii picturale par excelence. Din care însă nu lipsește rigoarea detaliului, concretețea topografică și luminozitatea cromatică. Locul cel mai potrivit, cred eu, al acestei serii ar fi la Muzeul orașului Chișinău. Unele dintre lucrările Eugeniei Gamburd sunt zăvorâte actualmente în Arhiva Națională a Republicii Moldova, deși locul cel mai potrivit al lor este pe simezele unui muzeu de artă, sau etnografic.

Meritul acestei cărți este că oferă o imagine surpinzătoare asupra unui autor despre care nu știam până de curând decât că este consoarta lui Moisei Gamburd, dar de acum încolo ea trebuie percepută ca un artist cu un loc bine determinat în contextul artei basarabene postbelice. O veritabilă fișă de istoria artei. Care vine să împlinească oarecum grandiosul proiect de curând încheiat de Editura ARC – colecția Maeștri basarabeni ai secolului XX. E un bun prilej pentru a ne gândi serios la o retrospectivă recuperatorie a operei plastice a Eugeniei Gamburd.

Vladimir Bulat: http://arhiva.art.md/bulat/

sursa: http://www.contrafort.md/2007/157-158/1362.html