Napoleon Săvescu:"POPORUL CARPATO-DUNAREAN, CEL MAI VECHI DIN EUROPA"

Spațiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenței și activității omului în Europa, indicând apartenența lui la marea arie a antropogenezei. În județul Vâlcea, la Bugiulești, bogate resturi de oase de animale ne duc în fața perioadei Villafranchiană. Resturi osteologice umane din peștera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână și una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică. Așezarea din "Peștera Cioarei" de la Boroșteni, județul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedește a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre acești strămoși îndepărtați, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi. Dar unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spațiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul. Te descoperi neputincios în fața unor oameni de știință, care ajung la niște concluzii așa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în "afacerea" dumnealor. Dar cum adevărului îi trebuie două lucruri - cineva să-l rostească și cineva să-l audă - noi, cei de azi, prezenți la acest Congres vom face primul pas, vom vorbi despre adevărații strămoși ai spațiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Șansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius și Dio Chrisostomus.


Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Și totuși, adevăratul "reporter" al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus ("gură de aur"), mare orator și filozof, stilist pompos și moralist care, din pricina lui Domițian, este exilat și el, ca și Ovidiu, în spațiul nostru carpato-dunărean. Rătăcește și el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut și pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire și putere, iar alții pentru libertate și demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificații, a întărit cuibul de șoimi din munții Orăștiei, acolo unde Burebista și Deceneu puseseră temelia cetății și a sanctuarelor din Sarmisegetusa regia; acolo unde se dezvolta și se întărea un cuib de rezistență cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.


Dacă am avea "De bello Dacico", în care se spune că Traian și-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat "Getica" scrisă de Criton, medic al împăratului, participant și el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus - "Orationes" (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărțile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai ușor să ne înțelegem strămoșii și să îi recunoaștem. Și Tacit, formidabilul istoric al primilor împărați romani, și-a propus să scrie o istorie a lui Nerva și a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenția sa. Dar nici azi nu știm dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce și-a propus.


S-a pierdut și poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal.


Din cele 80 de cărți ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărțile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domițian și Traian, ne-au rămas numai niște fragmente, rezumate jalnice și incoerente, copii bizantine târzii.


A dispărut până și acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domițian și a lui Traian.


Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru știința istorică, pentru rolul strămoșilor noștri geto-daci în istorie și civilizație ?


Să fie toate aceste "dispariții" simple întâmplări oriindolența celor ce refuză să le caute?


Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcția în care se va orienta istoria acestui spațiu carpato-dunărean.


1. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană și în special cu cea latină, românii sunt nepoții târzii ai romanilor. În special că aceștia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spațiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?


2. Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariție a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporție de numai 14% de către romani și cu niște soldați care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.


Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi?


1. Grigore Ureche (1560-1647), în "Letopisețul Ţării Moldovei", amintește că "noi de la Râm ne tragem", datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populației peninsulei Italice.


Ce informații savante o fi deținut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmație, nimeni nu știe. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoții târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiție de moment, stând închis într-o chilie și visând la romani? Răul adus de el istoriei poporului român a fost și este de neimaginat.


Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea și au început să o răspândească cu mândrie?


Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintașul său, a început să popularizeze această idee chiar și în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea "Poema Polona". El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană și latina clasică.


Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care și pe acea vreme, ca și azi vorbea o limba unitară de rezonanță latină).


Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris "Geografia Ungariei" și care se mândrea că se trage din coloniștii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele și soțiile dacilor s-au repezit "să se alăture" soldaților romani, pentru a învăța limba latină de la aceștia) i-a surâs și Papei Pius al II-lea.


În secolul XVII, alți doi emeriți savanți, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua și populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: "limba noastră dacică").


În secolele XVIII-XIX, apare și Școala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai. Acum ce se mai putea face? În școli, gimnazii și universități se predă originea romană a poporului român!


În 1908, marele conferențiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferință de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulație așa-zisa "romanizare" a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.


Să nu uităm însă situația politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de "Slavi și Rumunok"(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.


În anii aceia, istoricii noștri, prea mulțumiți că ne cunoșteam acum originea romană (și încă prilej de a ne făli cu această origine pe care și celelalte națiuni nu ne-o contestau), erau ocupați cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.


Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariția pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeșteptarea conștiinței unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.


2. Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevărați strămoși ai poporului carpato-dunărean de azi.


În anul 1554, la Roma apare "Historia de Omnibus Gothorum" a lui Joannes Magnus, care vorbește despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene și aproape toate legile antichității. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar și alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească? Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărții sus amintite?


În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, "De literis et lingua Getarum sive Gotharum". Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou și rămâne la nivelul cunoștințelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.


Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spațiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea președintelui Academiei de Știinte a Suediei, Carolus Lundius, "Zamolxis Primus Getarum Legislator", o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci și care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă - a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez și a fost decapitat).


Dar și pe teritoriul spațiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga și de jos în sus. Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ținută în limba dacică, "Latina prisca", nu ne poate mira. Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, "Imnul tinerilor blaki", de credință față de Ţară și domnitorul Vlad.


În Transilvania, se naște una din cele mai erudite personalități ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densușianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului din care și ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii și mii de ani în urmă, unde moșii și strămoșii erau niște eroi, niște personaje demne de respect. El, Nicolae Densușianu, și-a închinat toată puterea de muncă și suflarea pentru neamul căruia i-a aparținut și cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată țara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălțare a muncit și s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, "Dacia preistorică" în 1913.


Dar istoricii noștri nu au văzut și încă nu văd cu ochi buni "noutatea" originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul și milostivenia de la unele națiuni pentru ruda lor săracă și care era amenințată să fie înghițită de masele ugro-slavice.



Și, de ce să nu recunoaștem, istoricii noștri și-au pierdut cu desăvârșire capul, ba s-au înspăimântat în fața unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.


Nicolae Densușianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar și ca un mare înnoitor și reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.


Treziți din uluială, istoricii noștri, îmboldiți și de acel instinct al conservării, și-au pus întrebarea: "Cum noi, niște cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai știe cum de ne mai purtăm "neatârnarea" între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâșie, să mai avem cutezanța să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că și de pe plaiurile Carpaților noștri s-au împrăștiat razele culturii și civilizației în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!".


Deci lucrarea lui N. Densușianu, printr-o înțelegere tacită, nu a fost și nu este luată în seamă.


Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească "mărgăritarele", nici să-i osândească "exagerările". Vezi Dr. Nicolae Lupu," Exagerări istorice", în ziarul "Curentul" din 25 ianuarie 1942. Și cum același autor ne spune că "Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul". De ce să fim o națiune mică și neînsemnată, când suntem urmași ai celor mai drepți dintre cei drepți, când suntem DACI.


Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densușianu, pentru că "ea există în stare latentă în miile și milioanele de generații de geto-daci", ne spune Cesar Pruteanu în "Cartea de Aur a Vitejilor", Arad, 1941. Acest adevăr îl simțim că zace de milenii ascuns în sângele nostru și în firea noastră.


Anii trec și avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: "The Goddesses and Gods of Old Europe", care parcă în cunoașterea scrierilor celor sus menționați declara spațiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spațiu drept autohtoni creatori de civilizație europeană, cu mult înainte ca acea civilizație a grecilor sau cea iudeo-creștină să înflorească.


Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parțiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) și pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).


Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că așa se învață azi în școlile și universitățile românești.


Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat și peste noapte toată populația Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).


Chiar așa să fie? Sunteți siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldații romani, sosiți din toate colțurile lumii - Africa, Palestina, Germania etc. - au învățat ei, dacii, latina? Sunteți siguri că acești soldați romani, veniți din toate colțurile lumii, vorbeau limba latină?


Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densușianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau "latina prisca" cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?





surse:
http://studii-dacologice.com/atitudini-si-optiuni/napoleon-savescu-%E2%80%9Epoporul-carpato-dunarean-cel-mai-vechi-din-europa%E2%80%9C/
www.dacia.org


Textele dr. Napoleon Săvescu sunt publicate pe www.omnigraphies.com cu acceptul acestuia.

unul dintre cei trei daci amplasați în curtea interioară a Villei Médicis de la Roma și proveniți din Forumul lui Traian
(© Marina Nicolaev,2007)