Libertatea de circulaţie a persoanelor şi discriminarea pe considerente etnice. Minorităţile şi viitorul Europei

Creation Category: 

Noii nomazi şi Franţa lui Sarközy de Nagy-Bocsa.

Două ţări au intrat în vizorul presei internaţionale în cursul anului 2010 – în privinţa a două puncte foarte delicate ale democraţiei de tip european – până acum, un model de export în toată lumea. Este vorba despre libertatea de circulaţie a persoanelor şi discriminarea pe considerente etnice – iar cele două ţări nu sunt oarecare, ci Franţa şi Germania, care au constituit , după cum se ştie, pilonul principal al construcţiei U.E. (De altfel, în scurt timp, un al treilea stat important, Marea Britanie, avea să intre în acest concert clasic al “limitelor toleranţei”.)

Parlamentul European a cerut atunci, în 2010, suspendarea expulzării în masă a rromilor sau ţiganilor (endonim sau exonim) din Franţa. (Trebuie spus că o persoană este descrisă prin cetăţenia sa conform Constituţiei Franceze – de aceea în Hexagon se vorbeşte despre “români cerşetori, delincvenţi etc.” – şi nu prin naţionalitatea sau etnia sa - cu atât mai puţin limba maternă sau confesiunea persoanei). Este vorba de Franţa lui Sarkozy. Preşedintele Franţei, se ştie, avea numele din naştere Sarközy de Nagy-Bocsa, deţinând origine maghiară, franceză, greacă şi evreiască. “Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi restricţionata din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, doar pe baza conduitei personale, şi nu pe baza unor consideraţii de prevenţie generală sau a unor prejudecăţi legate de originea etnică sau naţionalitate”- se sublinia în Rezoluţia Parlamentului European, privind expulzările din Franţa (expulzări care, sub o formă sau alta, au continuat, de altfel – în Franţa! – nu şi în Italia sau Spania, de pildă, unde proporţia cetăţenilor români este mult mai mare). În plus, se scrie în Rezoluţie, “deciziile de expulzare trebuie analizate şi luate de la caz la caz, ţinând seama de circumstanţele personale şi cu asigurarea unor garanţii procedurale şi a unor căi de atac”.

Pe de altă parte, la începutul expulzărilor, Eric Besson, Ministrul francez al Imigraţiei, declara deschis la Bucureşti: “Parlamentul European şi-a depăşit prerogativele, iar noi nu ne vom supune unui dictat politic. Nu se pune problema ca Franţa să suspende repatrierea rromilor”.

La scurt timp însă după această luare de poziţie, Franţa a trimis răspunsul ei la Comisia Europeană (metaforic, Guvernul U.E.) – în afacerea repatrierilor controversate de rromi - pentru a garanta o modificare a legii sale naţionale, aşa cum i s-a cerut. Este vorba de aplicarea deplină a unei legislaţii Europene din 2004, asupra libertăţii de circulaţie a cetăţenilor în spaţiul U.E.

În lipsa însă a unui angajament precis în acest sens, cu un calendar legislativ, Comisia, însărcinată să supravegheze respectarea Tratatelor Europene, ameninţa să deschidă  o procedură de  “infringement” contra Parisului, deschizând posibilitatea unei sesizări a Curţii de Justiţie Europene.

 

 

Germania Doamnei Merkel: o ţară fără minorităţi, dar cu 4 milioane de turci.

Pe de altă parte, Angela Merkel, prima femeie–Cancelar din Germania, mazuriană după bunici, admitea, într-un interviu dat în anul 2000, că este pe un sfert poloneză. A trăit în Germania comunistă şi a învăţat să vorbească fluent limba rusă, primind chiar un premiu pentru aceasta.

Aspectul la care vrem să ne oprim este aserţiunea doamnei Merkel, larg propagată în media, conform căreia încercările de a construi o societate multiculturală în Germania – au eşuat lamentabil. “Multikulti ist tot” = multiculturalismul a murit – o expresie care, venind de la educata şi toleranta (acum) Germanie, în 2010, a făcut şi va continua să propage valuri... Se va întoarce Europa, pe scara democraţiei, la Pluralism? Ori vom descoperi pasul înainte: interculturalismul? – dacă este el posibil, peste tot, oricând şi oricum. Problema este că mult-discutata Integrare se vede diferit la cele două capete: majoritari şi minoritari. În timp ce majoritarii ar dori să-i vadă pe minoritari eventual doar executându-şi clişeele folclorice, minoritarii (deşi acesta nu este un termen corect politic…) ar vrea să ia decizii, de orice fel, la aceeaşi masă cu majoritarii.

Dar să ne întoarcem la Doamna Merkel, care a adăugat: “Conceptul multikulti, conform căruia trăim unul lângă altul şi suntem fericiţi din cauza asta, nu funcţionează. Germanii realizează că sunt ataşaţi de conceptul creştin de umanitate (care a fost totuşi respins din Constituţia Europeană!… n.n.) şi asta ne defineşte – spunea Angela Merkel. Cei care nu acceptă aceste lucruri, nu se află în locul potrivit…” (Am încheiat citatul şi decodăm, dacă mai e nevoie: musulmanii care vor să se roage în stradă şi să poarte văl musulman (integral) – nu sunt obligaţi să domicilieze în Europa…). Cancelarul german a continuat accentuand faptul că imigranţii ar trebui să se integreze adoptând (şi nu adaptând… n.n.) cultura şi valorile Germaniei, aşadar “germane”. Trimiterea era la populaţia musulmană din Germania: 4,3 milioane = 5,4 % din întreaga populaţie a unui stat care nu admite că ar avea minorităţi. Originea acestora este: turcă, pakistaneză, iugoslavă, arabă, iraniană sau afgană, dar şi pur-sânge germană (15.000 de convertiţi la Islam). De fapt, în Germania de astăzi, 10% dintre cetăţeni au o altă origine decât cea pur germană – o proporţie similară celei din România, ţară care însă a fost îndemnată insistent (dacă mai era nevoie) să îşi recunoască minorităţile.

Există aşadar o problemă a rromilor în Franţa, ori o problemă a turcilor în Germania? Sau vorbim despre “Problema Sarkozy” şi “Problema Merkel”? Lucrurile sunt destul de complicate şi în plină evoluţie: în favoarea întăririi statelor naţionale – SAU în favoarea acestui proces de fragmentare şi difuzie culturală (post-modernitatea societăţilor) – multi-culturală sau inter-culturală. De altfel, U.E. (în care Parlamentul are un rol de multe ori doar consultativ) a arătat mai degrabă dezinteres faţă de drepturile colective ale minorităţilor (naţionale sau recente), spre deosebire de Consiliul Europei [care a conceput şi înaintat Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 23 ianuarie 1996) – neratificată, spre exemplu, de promotoare istorice ale democraţiei europene şi nu numai, precum Franţa sau Grecia].

 

 

Noi şi aparent paradoxale speranţe. Dacă nu poţi ce vrei, atunci vrei ce poţi.

Între naţionalism şi multiculturalism, ori vice-versa, este cale lungă, iar etapele pricipale pe parcurs sunt centralismul democratic şi pluralismul de idei. Lucrurile sunt destul de complicate şi aşa pe Bătrânul Continent, care iubeşte atât de mult democraţia. Unitate în diversitate, iubirea aproapelui, chiar dacă el stă în alt ghetou, are altă vestimentaţie şi alt mod de a se ruga lui Dumnezeu sau de a-şi câştiga pâinea… Dar când sărăcia şi teama zilei de mâine bat la uşă, europeanul mediu şi tolerant re-descoperă valorile primare (nu neapărat fundamentale): camaşa e mai aproape de piele decât haina, iar ideile frumoase nu par să ţină de foame sau să alimenteze cu benzină automobilul personal.

Cu toate acestea, să nu uităm două lucruri. Rromii est-europeni de astăzi din Franţa, vor fi francezii de mâine, asimilând valorile occidentale până a nu mai accepta ei-înşişi apariţia unor noi imigranţi la uşa bunăstării. Turcii de azi din Germania (4 din 5 copii preşcolari berlinezi sunt musulmani) vor fi germanii de mâine, prin care Germania, cu valorile ei (nu chiar identice, dar păstrate), va ajunge în secolul următor, chiar şi cu natalitatea ei în declin…

Şi al doilea lucru de adus aminte, celor care l-au uitat: Uniunea Europeană de astăzi ( = dispariţia graniţelor de aproape orice fel şi democraţia participativă, ultra-tolerantă şi permisivă, multiculturalismul asumat) – aşadar construcţia europeană, în evoluţie, unică în felul ei, a fost creată pornind de la consecinţele celor două Războaie Mondiale. Cataclisme ale istoriei care au plecat chiar de aici, de pe bătrânul continent. Dacă nu suntem împreună, riscăm să fim, aşa cum am mai fost (de două ori la rând!), unul împotriva celuilalt! Iar consecinţele le ştim, le-am învăţat (cel puţin la şcoală)… Dacă nu le-am reţinut, le vom repeta, după o nouă lecţie usturătoare (dacă mai e nevoie?…). Grecia trebuie să fie împreună cu Germania, Olanda trebuie să fie împreună cu România.

Nu avem de ales decât să re-învăţăm toleranţa fără margini, să re-învăţăm geografia, tot mai mult fără frontiere. Şi, à propos de ultimul termen – un sfat de la cineva care a avut curiozitatea de a călători, de la Cercul Polar la Ecuator şi dincolo de el, de la Pacific până iar la Pacific… : călătoreşte, înainte de a emite ideea că naţiunea ori ţara ta este cea mai grozavă ori îngrozitoare, înainte de a fi convins că doar religia ta este cea valabilă, ori că există un complot evident împotriva ta şi a ţării tale… A călători este ca şi cum ai ieşi din casă într-o zi şi ai descoperi că există oameni pe stradă. Oameni cu alte gânduri, înfăţişări şi interese decât tine, dar cu care te poţi înţelege. În limba democraţiei sau, dacă vi se pare prea pretenţios şi pro-occidental, în limba umanităţii din noi.

 

 

Multiculturalism vs. Interculturalism? Paşii mărunţi sau picătura chinezeasca?

Multiculturalismul a eşuat – după cum se exprima doamna Merkel, interculturalismul are un viitor – susţinem noi şi alţii, diferiţi de noi… Să ne gândim, pentru diferenţiere şi exemplificare că, acolo unde oamenii trăiesc în cartiere separate, în lumi separate de tip multikulti – se pot întâmpla conflicte interetnice de genul celui petrecut în 1990 la Târgu Mureş (Marosvásárhely), în timp ce în Timişoara interculturală [în graiul bănăţean Cimişoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănăţeni Timišvár] decembrie 1989 i-a adus pe aceleaşi baricade, sau de aceeaşi parte a baricadei, împreună, pe români, maghiari, ţigani, sârbi, germani (am enumerat victimele, aşa cum sunt ele notate la Muzeul Revoluţiei din 1989, Timişoara – şi poate cele mai multe victime au fost în rândul rromilor). Au fost pur şi simplu timişoreni (dar şi moldoveni sau olteni stabiliţi ori trecând pe acolo), oameni care îşi cunoşteau vecinii, erau prieteni cu ei şi ştiau măcar cum să-i salute sau să le spună mulţumesc în limba lor!…

(Realizând, din 1997, o emisiune dedicată minorităţilor, ţin minte că am ajuns la Timişoara, la Consiliul Municipal, unde, întrebându-l pe un consilier maghiar despre minorităţile din Timişoara, mi-a răspuns foarte senin: “A, dar noi ne ocupăm de minorităţi: am organizat serate în care să se întâlnească şi să petreacă între ei, oltenii sau moldovenii care locuiesc la noi…”(!))

Ne întoarcem acum la acelaşi an 2010, în care, la Biblioteca Centrală Universitară “Mihai Eminescu” din Iaşi, avea loc un seminar internaţional sub titulatura: “Multiculturalitate vs. interculturalitate în România şi în Europa de Sud-Est.”

Unul dintre invitaţi a fost Istvan Horvath, Preşedintele Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (Cluj-Napoca / Kolozsvár), care s-a referit şi la poziţia defectuoasă a Franţei vis-à-vis de imigranţii nomazi. Am reţinut că dl. Horvath, etnic maghiar desigur, este mulţumit de politica statului român privind minorităţile dar vorbeşte, pe plan naţional şi european, de continuarea politicii “paşilor mărunţi” – şi aici nu ne referim numai la chestiunile oficiale, ci la schimbarea percepţiei omului de pe stradă în această privinţă…

Doamna Anneli Ute Gabanyi  - cercetător politic, fost analist principal asociat al Departamentului pentru Extinderea U.E. din cadrul Institutului German pentru Probleme Internaţionale şi de Securitate Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin – a fost de asemenea invitată. De origine etnică germană, de cetăţenie dublă: română şi germană, doamna Gabanyi a afirmat că, atât în România cât şi în Germania, minoritarii trebuie să înveţe limba statului şi să se integreze social şi cultural, concomitent cu prezervarea identităţii lor etnice.

Discutând în final “off the record” cu Vasile Ionescu, un guru sau leader spiritual al rromilor, oficial Director executiv al Institutului Media pentru Diversitate, prezent şi el la manifestarea academică de la Iaşi, am ajuns la o concluzie simplă, à propos de temerile francezilor, ale germanilor ori chiar ale românilor. De fapt, nu se va întâmpla ceea ce majoritarii sau minoritarii îşi doresc să se întâmple (ori le e teamă…), ci, conform Legislaţiei Europene – cea mai democratică din lume – se va întâmpla… ceea ce se întâmplă deja!

…“Dacă te duci în metroul parizian, vezi care va fi Europa de mâine – spune, într-un interviu care circulă şi sub formă de “folclor de internet”, Neagu Djuvara. Încetul cu încetul, vom deveni cu toţii minoritari” – dar acest lucru nu trebuie să ne scandalizeze, adaug eu. Europa de mâine va aparţine, din motive demografice şi democratice, dar şi din necesitate de supravieţuire economică, celor pe care îi considerăm acum minoritari, precum şi noilor minoritari, care suntem noi cei de acum!… Aşa sunt legile, aşa este democraţia europeană şi vom merge înainte, până la ultimele consecinţe… Ce înseamnă “a da înapoi” în materie de democraţie?: Al Doilea Război Mondial ne-a dat răspunsul.

…“Europa creştină de azi va deveni Euro-Indo-Arabia de mâine (istoricul anticipator îi scoate din calcul, nu ştiu de ce, pe chinezii atei şi pragmatici, n.n). Putem spune că europenii se sinucid încet dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. Dar noi nu suportăm un “atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, prolifici, vin să-l umple…” afirmă Neagu Djuvara, care uită însă că şi el a fost un imigrant…

În final, referindu-se la expulzarea românilor/rromilor din Franţa (vă aduc aminte, Constituţia Franceză ia în considerare doar cetăţenia, nu etnia), istoricul aromân-român-francez, care a locuit 23 de ani în Niger, Africa, spune: “Ceea ce s-a întâmplat în Franţa este un gest niţel demagogic al lui Sarkozy şi care nu va avea viitor. E o problemă europeană care se va rezolva cu timpul (problema rroma, n.n.)”.

Proiecţii ale cercetărilor occidentale, dar şi asiatice, prevăd că populaţia musulmană din Europa se va dubla până în 2020. În 2005 spre exemplu, 85% din creşterea totală a populaţiei din UE s-a datorat imigraţiei. Rata de naşteri la români sau la germani este net inferioară actualmente altor grupuri etnice. Esther Ben prezice că, în 2050, unul din 5 europeni va fi musulman.

Ceea ce nu iau în calcul aceste “cucuvele de pază” (să spunem), este că arabii din Germania sau rromii din România ori Franţa vor tinde spre o viaţă mai tihnită, precum a vecinilor lor şi atunci rata naşterilor va scădea şi la ei, apropiindu-se de o medie naţională. Iar turcii de ieri din Germania, s-ar putea să devină naţionaliştii germani de mâine – opunându-se unui nou flux, continuu, de imigrare turcă – pentru că şi-ar simţi ameninţată propria poziţie economică…

Ce va fi… vom vedea noi (sau alţii)!… Ori dacă nu vom vedea, va scrie în manualele de istorie – alternative, desigur – şi multiculturale – ale viitorului!

Oricum, salvarea UE de valul continuu/inconturnabil al imigraţiei legale şi ilegale, poate veni dintr-o direcţie neaşteptată: criza economică prelungită va face bătrânul continent mai puţin atractiv decât Asia, de pildă…!

 

Lucian Merisca

Master Studii Europene, jurnalist