florin dochia & răstignire pe carte

Creation Category: 

  

 

Florin Dochia, “33 piatră, pasăre, duh”, (cu 33 de desene de Lidia Nicolae),

Editura Fundației Culturale Libra, 2007

Atras de modernism, „A fi modern este o mare ocazie, a deveni postmodern, o fundătură”- („Ce este postmodernistul și ce vrea”, articol apărut în revista Aleph, Câmpina), Florin Dochia reușește nu numai să aspire, dar și să se ancoreze bine în neomodernism în volumul “33 piatră, pasăre, duh” , mai ales prin abordarea problematicii creatorului. Atinge aici o sublimă sacralitate într-un limbaj învățat de la Nichita Stănescu („de la mine vin binecuvintele”, „14”; „vesel fi-va soldatul strivindu-și o lacrimă”, „22”).



 În lupta sa strașnică de a ieși din postmodernism, care vom vedea că nu-i reușește întru totul, poetul descoperă transcendența, verticalitatea care le lipsea optzeciștilor, colegilor săi de generație.       

Întregul volum, cuprinzînd 33 de poeme, este o artă poetică în care creatorul trebuie să joace  rolul lui Cristos pe pămînt, pînă la asimilarea identității Acestuia: “eu cu sudoarea pe frunte, / călcînd pe apele veneției printre gondole”(“9”),” tîrziu, las zațul în cană și cobor/înapoi pe cruce, îmi înfig cuiele în glezne și în palme și aștept răbdător buretele cu oțet”(“6”) , “ce să vă spun despre mine? doar că unul dintre voi mă va vinde” (“13”), “de-acum mă odihnesc pe scîndura scrisului” (“33”).               

Metafora trupului pe cruce de carte, răstignit pe masa de scris a inspitit-o și pe graficiana Lidia Nicolae care a adăugat acestui volum cu migală tot atîtea desene de trupuri fără chip, însă foarte expresive, 33 de studii prezentate sub genericul “Trupul și revelația”și în cadrul unei expoziții personale la Cîmpina.   

Dacă în antichitate poetul era considerat o harfă, o gură prin care vorbesc zeii (Platon), romanticii l-au supradimensionat, l-au așezat pe tronul părăsit de mult de Dumnezeu, și această postură a făcut carieră, fiecare autor adăugînd o nuanță în plus sau în minus, după orgoliu.               

Pentru Florin Dochia, creatorul este un înlocuitor de Dumnezeu, idee împărtășită și de Constantin Noica, pe care îl citează în motto-ul de la început, un  generator al acestui volum : “Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.” (Constantin Noica- “De Caelo”).

La fel, Kierkegaard considera că artistul e de esență divină, “un autor trebuie să dea întotdeauna ceva din făptura sa, întocmai  cum Cristos ne nutrește din trupul și sîngele său”(“Jurnal”)          

În  “33 piatră, pasăre, duh”  Florin Dochia trece cu ușurință și  modestie de la un plan la altul, din realitatea contemporană la aceea a lui Isus.

În contemporaneitate, artistul e un scrib care trăiește intens actul creației pînă ce ajunge să se transforme în carte și să se ofere cu voluptate: “azi am luat cartea și am desfăcut-o filă cu filă/cum dezbraci un fluture de aripi ;/ ca un cocon m-am învelit în coperți ;/ ca un sîmbure în carnea fructului,/ca o sevă în capilare; ca o pradă în fălcile leului m-am învelit în coperți ;/ acum citește-mă…”  (“1”).                 

Spațiul poetului postmodern  este cel al bibliotecii, ( după care stă ascuns și  giacomo),  iar cînd pleacă din acest sanctuar, despărțirea îi dă fiori ancestrali, astfel încît presimte într-un timp comprimat  incendiul bibliotecii  din Alexandria: “urc în metrou cum contele leopardi/în trăsura din fața castelului/aud sirenele pompierilor prin gurile de aerisire/sau e doar semnalul atacului asupra alexandriei”(”5”). Rar apar și vecinii, și atunci cînd o fac, îl privesc “promițător”.               

În planul scribului, nevoia de purificare este covîrșitoare ( “să mă spăl de umbră în fiecare/ seară – un ritual pe care l-am moștenit din tată-n fiu”, “18”, iar în cel sacral, simțurile sunt acute: “aud foșnetul prafului sub picăturile de singe, fibra lemnului cum se frînge încet sub/greutatea trupului meu obosit”(“11”)              

În vis îl vizitează un “prinț auriu”, care se proclamă “doctor de cercuri bolnave” și vrea să cucerească lumea de dincolo, a dragostei.               

Importante sunt într-o astfel de întreprindere , în asumarea rolului cristic, ideile și giumbușlucurile tehnice.

Cîteva astfel de artificii  au efect tonic și ludic ca inserția- paravan între spații temporale, între planul psihic și cel fizic ale personajului poetic, sau o intruziune a unuia în celălalt:” atenție se închid ușile,/urmează stația vatra luminoasă fără peron”, accentul   grav, teatralitatea, referențialitatea, ironia (mult mai fină!). Sunt trucuri experimentaliste  învățate în cadrul generației optzeciste.             

Florin Dochia recurge la puterea muzicii în acest proiect liric foarte pretențios. Mircea Eliade observa (în “Jurnal portughez”) “Ce libertate de creație dă muzica” pentru că “spune atît de mult și cu atîta sinceră grandilocvență” mai mult decît o pot face cuvintele, care trec prin mai multe constrîngeri.

Jocurile sonore, rimele interioare,  versul liber  creează un fundal sonor imnic, elevat. Prins în vraja sunetului însă, autorul scapă din chingă prea lesne cuvintele riscînd  uneori, de dragul sonurilor, tensiunea logicii discursului poetic.            

Memorabil îmi pare poemul cu numărul 6, o parabolă a lectorului îndrăgostit de cărți, care păstrează din fiecare cîte ceva: “ țin pe noptieră un caiet cu idei furate/în care citesc dimineața, la cafea,/fără să știu  de cite suliți e soarele pe cer;/ prima pagină conține idea de bine;/acolo mă uit cel mai des, pentru că/nu reușesc să învăț cuvintele pe de rost;/de altfel și mesajul e destul de anost/și transparent – mult mai ușor e de/ memorat idea de rău, cu toate variabilele/sale, ca niște tentacule, ca o colonie de/ octopode pierdută-n recif”            

Scenariul liric al întrgului volum  este detașat, volubil, spumos, captivant, departe de tragismul cu care ne-a obișnuit o astfel de temă în literatura de inspirație religioasă.            

Florin Dochia proiectează acest scenariu fără traumă, fără sînge, fără patetism,  aventura este a unui corp spiritual, o aventură în care cititorul nu se poate simți decît confortabil, lăsîndu-se prins într-un joc inteligent din care va ieși înălțat.  

 

 

Articolul poate fi citit în Revista Luceafărul  nr. 31.
You voted 'down'.