dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecții marșuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăți colective

în fiecare noapte se aud alte și alte ținuturi
cum își leapădă pruncii de fum prin metastaze de nori  târzii

dincolo de iluzie nu mai sunt orașe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzurați de cuvinte neînțelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare și moarte

numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne lințolii amare
ca o viscolire malignă între veghe și somn

de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează