copyright Ilinca Bernea

nimeni nu tremură la o iluzie în care burnița omoară lumina stingheră

mă ridic noaptea și o văd

ștrangulând-o încet calm cu o cravată din piele

 fereastra mea e făcută pentru un cascador, gândesc și adorm la loc (…)  

de ce să iubim bisericile lustruite de genunchii oamenilor simpli?

vremea e rece și tâmpla simte invidia asta interesant de intelectual  

porția mea de ceață urcă spre clopotniță cu furia unui râs isteric

 ca o zăpadă cenușie trecând inutilă în sicriul de apă din martie   

temelia unui templu se poate traduce în orice religie  

și nu am să uit că odinioară eram mai vameș ca acum

uimindu-mă activ pentru lăptarii care blochează granița  

nimeni nu tremură la o iluzie, doar ele suferă pentru ele, reușind