Cucerirea Americii de către Carpato-Danubieni

Creation Category: 

un articol de dr. Napoleon SĂVESCU

Misterul cuceririi Americii de către carpato-dunăreni

 

       

         Cum toată lumea știe, Columbus (1451-1506), amiral născut în Italia, a traversat,  sub patronaj spaniol, “Marea Tenebrosum”- Oceanul Atlantic. El va descoperi (ori redescoperi). Din greșeală el a crezut că a ajuns în Asia – , așa că i-a botezat pe localnici “indieni”, creând numai confuzii. Involuntar el a distrus  sfânta credință de atunci, a trinității continentale: Europa, Asia și Africa, descoperind un nou continent de patru ori mai mare ca Europa.       

La nu mult timp după el, un alt italian, Amerigo Vespucci (1451-1512) va “redescoperi” și el America de Nord. Dar cine au fost adevărații descoperitori ai Americii?  Papa Julius II i-a declarat pe indienii americani (amerindieni) drept adevărații descendenți ai lui Adam și Eva, devenind astfel candidați buni la creștinizare, de către  misionarii catolici.

        Daca nu vrem să-l contrazicem pe Papa Julius II, și citând Geneza 10:32 – vedem că toți descendenții  rasei umane provin din cei 3 fii ai lui Noe, care au supraviețuit potopului din 2.400 idHr, deci cam 4800 de ani în urmă ( piramidele egiptene existau pe atunci, dar în ele, sau pe ele, nu s-au gasit semnele unui potop). Dar care dintre fiii lui Noe au ajuns prin America ca să dea naștere amerindienilor,  nu ne precizează nimeni. Câand acel fiu o fi sosit pe acele meleaguri, cum și de ce, este un alt teological mister. Lăsându-i la o parte pe creștini și căutând prin bibliotecile lumii, găsim că unii îi declara pe amerindieni, descendenți ai babilonienilor. Alții postulează că ar fi urmași ai egiptenilor ori cartaginezilor. Unii că ar reprezenta unul dintre triburile pierdute. Nici legenda, cu Atlantida, a lui Platon nu este pierdută din vedere. Astfel că, se pare că nimeni nu știe cu adevărat originea amerindienilor.



        Acum 8.600 de ani triburile carpato-danubiene au cucerit Asia ajungând până în Insulele Japoniei. Mult mai târziu, în anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi și ei (numindu-se mai tarziu japonezi), și  vor întâlni o populație albă “Ainu”, cu oameni bărboși și blonzi, urmașii carpato-dunărenilor, pe care îi vor decima parțial, ca mai tarziu să-i pună în rezervațiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre aceștia vor traversa podul care leagă Siberia și Alaska, trecând peste stramtoarea Bering. Acești carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, răspândindu-se în toată America de Nord, eventual ajungând în Centrala și de acolo în Sudul Americii. Observându-i pe indienii Americii de Nord, ei nu aparțin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, așa că ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansată și de alții pare plauzibilă. Când de curând , septembrie 2000, se publică în New York Times un articol despre un craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit în America de nord, asemănător cu al populației Ainu nu am avut nici un comentariu….       

Dar de ce să nu ne gândim că amerindienii provin dintr-un  grup de oameni ce au traversat Atlanticul? Acest ocean Atlantic nu a fost și nu este o așa mare barieră, navigația pe oceanele lumii făcându-se din vremuri imemoriale. Aceleași vânturi și curente oceanice ce l-au împins pe Columb au existat și înainte de acesta!In același New York Times, pe 2 mai 2000 se vorbea despre originea arborelui uman, despre genoame și se spunea că 20% din populația amerindienilor nord americani își au originea maternă undeva în spațiul nord-estic carpato-dunărean ! Exploratorii, misionarii și soldații spanioli care au intrat in contact direct cu triburile de amerindieni, în secolele 16 – 17 au auzit tot felul de povești – legende de la aceștia privind originea lor. Descoperim astfel ca numeroase triburi au tradiții orale vorbind despre ai lor strămoși, veniți de undeva de peste apă, dintr-o țară îndepărtată din Est, tocmai de unde răsare soarele (aceste legende sunt în special valabile pentru America Centrală și de Sud și mai puțin pentru Nord America, unde migrația peste stramtoarea Bering, mare parte a anului transformată într-un pod de gheață este mult mai evidentă).   

Despre manuscrisul Popol Vuh Textul Popol Vug a fost scris pe la mijlocul secolului al 16-lea de către un autor un maya – creștinizat. El a copiat în limba locala Quiche cu caractere latine un alt manuscris Maya.Oamenii Quiche-Maya trăiesc pe înălțimile munților Guatemalei, iar misteriosul manuscris Popol Vuh este unul dintre puținele care au scapat furiei creștinilor civilizatori spanioli  ai acelor timpuri, care considerau ca, orice este păgân este opera diavolului.Așa că foarte zeloșii preoți creștini au ars orice le-a căzut în cale, cartea sus amintită fiind  găsită la începutul secolului 18 de către un călugăr, de asta data inteligent, aparținând unui ordin dominican, care funcționa in Guatemala. Numele acestui călugar este  Francisco Ximenz. Ximenz nu numai că va copia textul original în Quiche dar îl și traduce în limba spaniolă. Dar de fapt ce conține acest text Popol Vuh? Conține descrieri despre migrația, răspândirea strămoșilor Quiche (oamenii pădurii). Textul vorbește despre originea estică a acestora, de dincolo de Oceanul Atlantic.… “ei au venit din Est, de la mari distanțe… ei au trecut marea”… cel puțin așa spun în cântecele lor în Popol Vuh. Dar când oare acești străbuni ai poporului Maya au sosit și din ce parte a Europei, Mediteranei?  Despre Legenda Maya a lui Votan Ce este ciudat, este ca Maya le spune misionarilor europeni că, regatul lor a fost fundat de mult, în timpuri imemoriale de către un mare conducător venit din Est, nu de un indian ci de un om alb, numit Votan sau Wotan.       

Vechile tradiții Maya vorbesc despre acel Votan, care a sosit de peste apă, din Est, ca despre un bărbat înalt, blond, cu ochi albaștri, însoțit de un grup de camarazi, într-o corabie ca un sarpe. Ei au format primul nucleu  al viitoarei civilizații Maya.       

Multe alte tradiții indiene vorbesc despre oamenii albi ca despre profesorii lor, părinții lor, educatorii lor. Cineva care studiază cu atentie cultura acestora nu le poate ignora legendele. Chiar mai mult, descoperirile arheologice au arătat imagini de oameni cu caractere fizionomice ne-indiene. Exemple sunt statuile oamenilor albi, bărboși de la Venta (unul dintre cele mai importante locuri ale culturii “olmece”) și, de asemenea, capetele sculptate în piatră, avind o fizionomie cu aspect nordic, pe care le găsim și azi în Bolivia-Tiahuanaco.       

Prin secolul 18 indienii tzeltal din Guatemala îi vor da scriitorului spaniol Ordonezy Aguilar o carte veche, istorică, în limba Quiche. Ordonezy o va numi “Probanza de Votan” – Evidența lui Voltan.       

In acest important document despre eroul Votan, se spune ca el a venit în America din ordinul unei divinități, pentru a pune bazele unei civilizații. Ce este amuzant, se vorbește de așezarea grupului Votan pe malurile râului Usumacinta din Guatemala cam cu 1000 de ani înainte de aparitia creștinismului (1000 idHr). Mulți vor replica, ca aceasta este doar un mit, o legendă, dar ceea ce numim mit, este de obicei, nimic altceva decat interpretarea unui eveniment istoric. In spatele îmbrăcămintei unui mit de multe ori găsim un adevăr, asa cum s-a întâmplat cu Troia-Iliada.    

Privind la istoria de dincolo de ocean

         Ne spune oare istoria europeană ceva despre Votan? Este foarte greu de căutat, veți spune, în special cand acesta trebuie să fi trăit prin 1100 i.d.Hr.        

Dupa istoria daneză, Votan este cunoscut ca Dan, Danu, Woden sau Odin. El a fost rege atunci demult, la sfârșitul secolului 11, începutul secolului 10 i.d.Hr.       

Danemarca făcea pe atunci parte din provincia Dacia din vestul Europei.

***       

 Cel mai mare cronicar al Danemarcei din secolul 12 d.Hr, Saxo Grammaticus în “Gesta Danorum” îl etichetează pe Odin drept fondatorul regatului Danemarcei spunând că din el s-au răspândit ca niște canale peste tot fii lui. Literatura teutonică păstrează și ea pasaje despre călătoria pe apă a lui Voltan, atunci în timpuri uitate. Este posibil ca acest Votan Odin să fi plantat o colonie în America Centrală, colonie despre care vorbesc legendele Maya. Dar să ne întoarcem din nou la…. Bibile, Genesis 10:2, unde găsim ca Japeth a avut 7 fii. 6 din ei știm ce au făcut, al 7-lea, Tiras pare a fi candidatul, străbunul amerindienilor. Chiar mai mult, se vorbește despre Tiras că s-ar fi așezat pe malurile mării Getice (Negre). Unii autori din antichitate consideră ca el ar fi chiar părintele tracilor (Thracicus). Astfel, prin sec. I d.Hr, un istoric evreu, Flavius Josephus scria că Thiras (Tiras) erau numiți cei care conduceau pe Thirasians (dar grecii, dupa venirea lor in Europa, 1,900-1,400 i.d.H., le-au schimbat numele în traci). Astfel ca peninsula Balcanică cât și zona Mării Negre a fost populată de fii lui Tiras. Ei au dat și numele orașului Tyras (Tiraspolul de mai târziu) de pe Nistru, care nu are nici o legătură cu orașul Phenician Tyr. Din aceeași zona tracică a Mării Negre a plecat și Votan (îndeaproape înrudit cu locuitorii Troiei) pentru a conduce migrația spre Nord-Vestul Europei și cucerirea acesteia pe la sfârșitul secolului II idHr, punând bazele regatului Daciei (Dutche) din Vestul Europei. Triburile Cymbric din Nordul Peninsulei Europene Jutland, lipsite de un conducător, îl vor chema pe Votan – descendent al casei regale al Troiei – să vină  și să le fie conducător. Votan, răspunzând chemării acestora, va mărșălui cu oamenii lui prin Europa spre Vestul acesteia,  fiind  insotit de Agathyrsi (Thyrsagetae – Tirogeții).      

Elementul Thyrs îl găsim de fapt în amândouăa numele. Germanii din Școala lui Eichwald în "“Alte geographie” vor traduce numele de Thyrsagetae ca Getae-Geții de pe râul Tyras (Nistru).        

 In “Prose Edda”, scrisă de Snorri Sturluson (1180-1241) din Islanda, se vorbește despre Votan care avea cu el și un camarad. Snorri ne spune, de asemenea, despre destinația lor: “Ei au venit din Nord,” din țara numită acum a germanilor. Ca să încurcam acum și mai mult lucrurile, voi cita din lucrarea unui prieten, Dr. A. Badin, care regret că ne-a părăsit de curând, în cartea sa “Dacia din vestul Europei” la pagina 12 ne vorbește despre Chronicle Roll sau Moseley Roll, cel mai vechi document al genealogiei popoarelor germane, a apariției și a dezvoltării lor originale, în contextul unei reprezentări simple, tradiționale și simbolice. Vedem cum la originea celor 9 grupuri germanice stă Boerinius  cu fii săi: Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethinus, Wandalus, Iutus, Gothus și Cinrinicius.        

Același Snorri declară că Votan, în calatoriile lui pe mare a explorat întreaga lume, lăsându-si descendenți cam peste tot.        

Pe urmași ai lui Tiras îi găsim și în Scoția, ei numindu-se “Cruitane”, cunoscuți mai tarziu sub numele de “Picts” – pictori. Romanii i-au numit astfel datorită obiceiului lor de a-și picta corpul, de a se tatua. Mulți clasici și comentatori medievali confirma relația dintre Tracii Agatiri – Agathyrsi și Picts.       

 Servius și Virgilius, în comentariile lor, vorbesc despre o colonie a agatârșilor – Agathyrsi – emigranți în partea de Nord a Britaniei. In secolul 19 d.Hr scriitorul scotian Dr. James Browne observa că “Picts sau Cruthneans”, dupa Paslter și Casnel ca și după alte vechi manuscrise, au venit din Tracia, cu aproape 1000 de ani înainte de nașterea lui Hristos.       

 Putem nota “coincidența” cu timpul când a trăit Dan (Odin ori Votan) pe pământul Daciei din vestul Europei. Scriitorii irlandezi vorbesc despre “picts” ca sosind în nordul Britaniei din Tracia pe timpul regelui irlandez, Ghedhe the Heremon, dar așa cum este el dat în analele irlandeze, a fost contemporan cu Odin al Danemarcei și chiar cu regele David al Israelului.       

Astfel Votan cu ai lui camarazi, au trecut Atlanticul spre America Centrală unde au dezvoltat o civilizație infloritoare, Maya – așa cum ne spun și tradițiile locale. Referitor la numele de Maya, ținând cont de originea tracică a acestora, el poate veni de la numele fiicei lui Atlas – Maia, nume foarte popular în timpurile antice. Dacii au avut-o și pe Marian – mama florilor de măr care rămânând însărcinată cu o rază de soare va da naștere la cei doi Zalmoxes. Marian- Maria- Maia-Maya.      

  Interesant este că numele Tiras care în sens de zeu tribal era Taras va fi păstrat în secolul nostru, al 20-lea, în centrul Mexicului: indienii Tarascani. Dar să nu uităm că și francezii au un Tarascon!       

Arheologii au confirmat că și corăbiile erau cunoscute în perioada epocii bronzului în Europa, în acele zile ale lui Votan. Corăbiile Dutch-ilor făceau comerț din Italia, Grecia, Creta și Egipt, unele aventurându-se nu numai în Peninsula Scandinavă dar și pe o Mare deschisă, ca “Mare Tenebrosum”. Dar nu putem să-i dăm lui Votan toate drepturile de descoperitor al “Lumii Noi”. Alte popoare au traversat Atlanticul și înaintea lui; când Votan a sosit în Meso-America, cultura Chavin era deja înfloritoare în Peru, în timp ce pe coasta Golfului Mexicului, cultura Olmecă era prezentă de mult. Așa că, nu trebuie să vedem pe amer-indieni ca având origine etnică omogenă, o singură sursă descendenți ai carpato-danubienilor, ai fiilor lui Tiras. Alte popoare și-au adus și ele contributia, cum ar fi: egiptenii, libienii, phenicii, canaaniți poate și celții, etc.       

Să vedem câteva exemplare: prezența negrilor-africani pre-columbieni este demonstrată de capul colosal de mare “Olmec” care conține trăsături negroide foarte clare. Așa descoperim prezența africanilor în America cu sute de ani înaintea perioadei sclavagiste. Indienii i-ar fi spus lui Columb de negrii cu sulițe de aur care veneau în mod regulat să facă comert cu ei. In Mexic, zeul negoțului “Ek-chu-ah” este reprezentat ca fiind un negru.       

Phenicienii canaaniți – avizi marinari și negustori, colonizatori ai antichitătii sunt și ei prezenți. După ce au părăsit insulele Azore din mijlocul Atlanticului următoarea lor direcție a fost America . Prin contopirea și absorbirea acestor “călători” s-au format amerindienii care au început să se așeze prin văile fertile ale râurilor, ocupându-se cu agricultura, de-a lungul golfurilor oceanului unde pescuitul era propice. Astfel, micile comunități s-au dezvoltat în orașe. Au apărut grupuri mari de populații cu organizații religioase diferite și … lupta a început. Ii găsim astfel divizați în: azteci – în Mexic, Maya -în Peninsula Yucatan și Guatemala, și Inca – în Ecuador și Peru. Și confuzia descoperirii Americii să se încurce și mai mult, vikingii sosesc și ei pe aici prin secolul 11 d.Hr avându-l în frunte pe Leif Ericson. Ei ajung în America de Nord pe care o numesc “Vin Land” venind dinspre Islanda si Groenlanda.Cercetări recente genetice te fac să fii mai atent atunci când te “amesteci” în pre-istorie.  Teoria genomului prezentată pentru prima oară, în detaliu, în luna mai 2000 prezinta și originea amerindienilor ( vezi “Originea rasei umane” pe www.dacia.org).

În America ne găsim într-o situație mult mai   complexă decât o simplă migrare de populație. Studiul mitocondrial al dr.Wallace arată că dintre primelor grupuri din ramurile A, B, C și D găsite la populația băștinașă nord-americană, A, C, și D se găsesc și în Siberia, sugerând că principala sursă migrația acestora în America de Nord. Absența ramurii B în Siberia ne sugerează sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs în anul 1998, când dr. Wallace găsește ramura X, o ramura europeană foarte rară printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa și Sioux. La început, el a considerat ca aceasta a apărut în urma căsătoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi...pre-columbian (!), având o vârstă între 15.000 și 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut două căi de a ajunge în America: una trans-Siberiana, dar nu s-au găsit urmele ei în populația siberiană; alta trans-Atlantica...acum mai mult de 20.000 de ani!!! Ramura aceasta se găsește la extrema cea mai de nord a carpato-dunărenilor.       

Civilizațiile sofisticate care s-au dezvoltat în special în America Centrala și de Sud i-au făcut pe istorici să le compare cu cele din Egipt, Mesopotamia și Valea Indusului (ultimele două fiind de fapt creația aceluiași popor carpato-danubian).

 

Articolul a fost preluat din www.dacia.org cu acceptul domnului dr. Napoleon Săvescu