Constantin Virgil Bănescu

Creation Category: 

 Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)

14 august 2009, orele 11. Calc pe trotuarele stradelelor liniștite din spatele Liceului Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște cu ochii subjugați de culoarea violetă pură a florilor de zorele care au năboit parcă, astăzi, într-adins toate zăplazurile din jurul clădirilor pe lângă care trec. Nu știu cu exactitate adresa casei Bănescu, dar pașii mă poartă până în fața unei mașini-platformă trasă pe trotuar și drapată cu un covor de casă pe care stau atârnate două fotografii și un portret excepțional în cărbune cu BOBIȚĂ. Într-unul din cadre, cu părul în norânduială, poetul abia ieșit din copilărie; în celălalt, Constantin Virgil Bănescu, neguros, sub o pălărie cu boruri largi din altă lume, o imagine recentă, fixată de ochiul aparatului de fotografiat probabil la Colocviul Tinerilor Scriitori din 15-17 mai 2009 de la Alba Iulia.



 Portretul în cărbune pe carton alb, neînrămat, neglijent prins cu o agrafă direct de covor și datat, cred, 2001, mă înfioară din creștet până în tălpi! Artistul, a cărui semnătură nu am reușit să o identific, surprinde magnific, în liniile vigile ale desenului, toată frumusețea stranie a iluminării chipului unui zeu tânăr care se lasă cu o languroasă plăcere contemplat. Recunosc în el atât aura copilului de o matură nevinovăție, cât și superbia tânărului încrezător, cu un fel de ghiozdan în spate, care îmi deschidea, cu doar câțiva ani în urmă (mai apoi, când și când, aproape de fiecare dată când descindea în urbe) ușa biroului, ținând în mână, invariabil, o foaie plină cu poezii pe care, după ce se așeza pe scaun cu o precauție aristocratică, mi le recita cu o voce plină de incantații.
 Mă las în plină stradă cuprins de vraja trist-voluptuoasă a aducerii aminte; Virgil îmi înmânează râzând o brățară de Ochii Maicii Domnului cu bobițe înșirate de el pe ață, Virgil l-a descoperit și comentează muzica lui Bregovici, Virgil îmi cere să-i împrumut romanul lui Mihai Vilara, Frunzele nu mai sunt aceleași, Virgil mă invită la un prieten să ascultam muzică japoneză, Virgil îmi dăruiește un volum de poezii de Ștefan Baciu, Virgil îmi vorbește despre castelul prietenilor Ioanei Ieronim din Germania, Virgil îmi face cadou un fel de stilet de piatră cules din albia unui râu, Virgil îmi aduce textul olograf al interviului meu cu Cezar Ivănescu cerându-mi voie să facă o copie, Virgil îmi deslușește planul amănunțit al lecturilor publice pe care îl dorește pus pe tapet la Târgoviște, Virgil îmi vorbește despre efectul revigorant al drogurilor ușoare și despre insomniile sale, Virgil îmi arată echimozele unei tentative recente de sinucidere, Virgil mă ascultă uluit povestindu-i despre înscenarea morții poetului Ion Rușeț de către comuniști, Virgil îmi cântă la două fluiere îngemănate...
Realizez în câteva minute pentru ce am venit până aici, dar refuz să accept că tânărul meu prieten nu mai este pur și simplu în viață. Nu mai este… Absurd! Nu e posibil. Nu e drept! Nu! Intru pe sub bolta de viță de vie, pe aleea îngustă care străjuie casa și nu pot să nu observ mulțimea de flori de grădină încremenite în muțenie. Urc scările imobilului ca un vagon vechi și mă găsesc deodată în fața trupului neînsuflețit al celui care a fost prietenul meu. Moartea nu i-a urâțit figura. Doar că i-a transferat parcă pe obraz patina bronzului din care e făcut bustul poetului Vasile Cârlova pe lângă care tocmai am trecut. În camera mortuară, într-o lumină ireală, biblioteca, câteva obiecte de bric-a-brac, pălăria cu boruri largi… Pe masă, lângă sicriu, descopăr involuntar primele sale două volume de versuri, în copie xerox. O voce îmi șoptește că în casă nu mai există deja de mult nici un volum, în original, al poetului. Nici eu nu dețin decât copiile lor, strânse între coperte artizanale de poetul însuși… Aprind ca în vis o lumânare și depun pe catafalc doi trandafiri galbeni .
Greu, greu de tot să mă împac cu un act de voință mai presus de înțelegerea mea: la 27 de ani poetul Constantin Virgil Bănescu s-a sinucis, golind conținutul tuturor flacoanelor de antidepresive pe care a putut pune mâna. In rest, enigma, misterul și predestinarea unui om mândru care nu a mințit niciodată și nu a știut ce e compromisul. Constantin Virgil Bănescu – un inadaptabil pur, o cometă prea încărcată de energia luminii și negurilor interioare. Ies, lăsând în penumbra camerei o contingență ce nu va să mai fie în această lume… Mă strecor împovărat pe alee printre șirurile de prieteni veniți pentru a-și lua adio de la poet și, în vreme ce arunc o ultimă privire chipului din portretul în cărbune, zăresc pe unul din stâlpii porții un superb motan tologit într-o seducătoare atitudine de ataraxie…

Poetul și traducătorul Constantin Virgil Bănescu a debutat în anul 2000, la numai 18 ani, cu volumul de versuri Câinele, femeia și ocheada, apărut la Editura Timpul. „Douămiist”, așadar, rapid asimilat în viața literară Grupului 2000 și Deprimiștilor – Grupării 33. O generație din care face parte, la rigoare, numai biologic și căreia i-a fost arondat mai curând grație boemei mediilor pe care le frecventa, dar de care eu spun că poezia sa nu este marcată. Cunosc bine alchimia acestei poezii și știu că, în faza aurorală a fost influențată de melosul eminescian(de care niciodată, altminteri, nu a fost saturat ori deziluzionat) și de universul La Baad-ului și al „rozariilor” lui Cezar Ivănescu. A fost singura școală de poezie pe care o recunoștea și de la care nu se sfia să spună că a învățat „sfânta și singura simplitate a spunerii”. Pentru Constantin Virgil Bănescu discursul poetic era mai înainte de orice o propedeutică muzicală ezoterică în stare să transmită, dincolo de retorica de circumstanță, o genuină stare de vibrație a sensurilor „de dincolo”. Poezia sa de început, lăsând adesea impresia că e dezlânată și plină de o „automulțumire” suspectă, poartă în fond cu sine secretul vagant, și tocmai de aceea afirmat întersițial atât de orgolios, al contactului cu formele apriorice ale cunoașterii.

Cine l-a auzit vreodată pe Virgil recitându-și transportat poemele va înțelege mai bine această stare de fapt, cât și funcția incantatorie și revelatoare pe care o atribuia el poeziei: „sunt niște năuciri de ordin superior, să fii mândru,/ce vezi tu nimeni nu mai vede,/sunt niște năuciri de ordin superior astea pe care le ai tu//vei vedea limpede îngeri, moroi, grădini construite pe nori,/vei vedea multe lucruri, multe multe, vei fi treaz, nu uita:/sunt niște năuciri de ordin superior//ca să-mi îndeplinesc vina mea de mesager până la capăt,/îți voi spune că aceste năuciri te vor omorî//mai mult nu știu (jagrat)” Influențat de Cezar Ivănescu, cu lecturi directe în germană și engleză, dar și grație eforturilor pe care le-a făcut de timpuriu pentru a deprinde sanscrita(!), Constantin Virgil Bănescu s-a apropiat – iar poezia sa a fost indubitabil marcată –  de „învățăturile celui luminat”. Tânărul poet înțelegea într-un sens budhist propriu atât suferința și stea de auto-anihilare cât și propensiunile dorințelor sau realitatea existențelor multiple: „genunchiul:/ți-a fost dat/să ai în ce să cazi/când vrei/sa-ți amăgești vina //lumina apare și dispare./cât o să mai țină jocul ăsta?//timpul însuși/este neputincios/față de trecerea lui!//faptul că îmi amintesc/de vremea/ când mi se toceau/crepidele în mers/faptul că mă pot lipsi/oricând/de mine însumi//câtă suferință/ va fi în lumea morților/la învierea mea!” Chiar de la primul volum, din care de altminteri am citat exclusiv până acum, C.V.B. luase obiceiul de a marca scrupulos în titlul poemelor această filiație (kartari, jagrat, svapna).

La 20 de ani, cu volumul Floarea cu o singură petală, Editura Junimea, 2002, Constantin Virgil Bănescu se afirmă ca un poet deplin. Cuvântul e revelator. Expresia stihurilor are înălțime și ținută, menținându-se peste tot limpede și curată. Poezia a devenit în toate ale ei, cu câte știute și neștiute, calea spirituală predilectă de înțelegere a naturii lucrurilor, meditația epifanică uimită a miracolelor. Iată-l pe poet, asemeni unui înger desprins din somn în mireasma dimineții, lăsându-se cu voluptate cuprins în brațe de soarele care-i aurește trupul: „sunt cu Dumnezeu//aici totul e luminat/nu e noapte nu e amiază nu e înserare/să ne taie gândurile/să ne adoarmă trezia/să ne amăgească timpuria încarnare/prea puțin amânata aducere a noastră în carne//aici totul e într-adevăr luminat/iar lumina nu dispare (jagrat-lumina nu dispare)”. Circumscris de adâncul adevăr al rosturilor existenței („atât/îmi ia mie/să mă prefac în cerb/cât/îi ia sămânței/să se prefacă în apă”), poetul deschide „zăvorul întregimii” și toate actele sale în lume sunt ale unui iluminat. Viața e visul prefacerii permanente a existentului și în acest vis, ca într-un un pântec al lumii, se află ce nu am văzut, ce nu ne-am amintit, ce n-am putut închipui: „Pântecul lumii este trupul lumii.// Pântecul lumii este trupul sărat/și trupul dulce al lumii.//Pântecul lumii este lumea însăși,/însăși ea, lumea, neprimitoare/și neîncăpătoare, așa cum o vedem/seara sau dimineața,/când sângele ochilor înroșește cerul (Pântecul lumii)”. Revelația într-un asemenea câmp este percepută ca un act solidar de consimțire la ceea ce primim cu toții de dincolo. In această viziune, până și femeia – „ ea-cea-iubită-iubitoare-de mine/se ascunde printre faldurile cerului//iar trupul meu n-ar însemna nimic/fără ea („kartari. ea-cea-iubită-iubitoare-de-mine”)

Poezia erotică de o infinită delicatețe a lui Constantin Virgil Bănescu din acest volum de versuri tribulează între afirmarea unui cuplu siriac perfect („îngăduința asta/cu care ea îi privește pe ei/nu are nici un rost/când amândoi știm/că Domnul îi iubește/nespus de mult/pe cei ce au o singură ființă/de privit”) și senzația tot mai acută a păcatului care amprentează și împuținează trupurile și din cauza căruia, scrie poetul, „niciodată nu am reușit/să mă iluminez pe deplin”. Dincolo de semn și devenirea necurmată a semnelor pe care poemul nedomolit le poartă cu sine, mundanul existențial se-ntunecă, iar poetul percepe zi de zi un soi de spleen al cărnii care îl începe și îl sfârșește, o boală care devine mai vie ca sine, ceva care face ca totul să se întoarcă împotriva sa „până-ntr-atât încât/nimeni nu mai vede nimic/în bezna luminată a zilei (kartai. bezna zilei)” O stare morbidă de déja vu, deja connu, deja vecu umple paginile finale ale Florii cu o singură petală, o trăire complet opusă, oricum ai lua-o, viserăriei (svapna-gata) din deschiderea atât de frumos grăitoare a versurilor cu care începea:” chiar acum/mi se întoarce/sufletul/în trup//chiar acum mă văd/ scriind pe dealuri /așteptându-mi fluturii/ascuns/ într-un zid de apă//chiar acum/spun:/dorm ca să visez… (dorm ca să visez)”
În ultima vreme, Virgil Bănescu ținea un soi de jurnal al suferinței (un carnețel, pe care, neavându-l tot timpul la îndemână, îl completa cu însemnări mâzgălite fugar pe mici petice de hârtie) și care ar putea da socoteală într-o măsură despre tot mai desele sale crize de morbidețe despre care, cel puțin mie, nu se sfia să-mi vorbească. Poetul trăia sub imperiul unor stări psihopatice de graniță care adesea mergeau mână în mână cu ceea ce numim îndeobște cu larghețe „inspirație”. Nu vom descoperi în acel pseudojurnal poate o patografie a unui caz, dar probabil însemnările respective ar putea proba o structură psihologică marcată de indiscutabile psihopatii artistice. Deși boala (un ghimpe în călcâiul oamenilor înzestrați – M.D. Grmek) nu i-a dat pace, chinuindu-l adesea, poezia lui Constantin Virgil Bănescu scoate la lumină exclusiv componenta sănătoasă a personalității sale.

De o remarcabilă forță estetică, volumul Același cer ce nu e, Editura Vinea, 2006, cu un final premonitoriu („la 23 de ani de viață/nu mai am ce să scriu până mor//și e/viață azi//e gura mea deschisă în fața morții gurii mele//e soare peste foc//e tot ce-aș mai scrie/ dacă aș mai avea ce să scriu până mor//e pielea cea mai întinsă a zilei//e ziua în care mor//ziua în care mor e încă o zi de viață – Ziua în care mor”) e în realitate un elogiu al înfrângerii stării de teamă față de aspectele întunecate ale mundanului și față de moarte. Poetul a găsit înlăuntrul său, în prezența unui Dumnezeu prietenos („care nu-si închide palma”), zidul de mătase, locul strălucitor („singurul loc pe care îl mai pot privi!!!”) pe care dorește și poate să scrie. Bucuria și forța de a plăsmui poemul îi vin acum doar din entitatea poemului cu care se identifică spiritual: „Încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperișul acestei case în formă de pantof//încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperișul acestui pantof în formă de casă//încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperișul trupului meu//încă mă cred pe mine/mai mult decât Îl cred pe Dumnezeul meu” (încă). Devine evident că poetul a parcurs o inițiere care a avut darul să-l restituie unui sine olimpian și dionisiac, dezlegându-l mai curând doctrinar de vechea filosofie orientală prizată din surse europene, decât fixându-l în vreo dogmă.
Profund omenește cântărețul-mesager se lasă cu toată ființa în voia sentimentului, împărtășindu-se plenar din bucuria și suferința voluptuoasă provocate de descoperirea inefabilului feminin: „tu ești izvorul sărutului meu/și nu mă întrebi niciodată/când a început sau când se va sfârși lumea//tu totul știi/din sărutul meu//precum odinioară/te ridici pe vârfurile picioarelor și mă vezi/ mai bine ca oricine și te văd/mai bine ca pe oricine și înțeleg/mai bine ca oricând/ că tu ești izvorul sărutului meu/cuvântul cuvintelor mele” (tu). Prin descoperirea și trăirea iubirii pentru plămada femeiască („sufletul meu/se bucură de trupul tău//sufletul tău/se bucură de trupul meu”) universul întreg se umple de iubire și lumea se naște în voie după o fericită logică poetică: „e cald de peste tot//se naște grădina/se nasc aleile/se naște lacul/se naște fereastra/se naște râul de deasupra copacilor//se naște chipul meu…” (se naște chipul meu). Miracol absolut, iubirea devine pentru Constantin Virgil Bănescu succedaneul reversibil al scriiturii însăși într-un osmotic act germinativ: „răsuflu pe pagină/cu gura aproape de hârtie//mă gândesc mai departe la tine//îți scriu numele/cu nerăbdarea conștiinței/ce nu-și așteaptă niciodată greșeala//îți tai numele/cu nerăbdarea greșelii/ce nu-și așteaptă niciodată conștiința//frumoasă cu numele scris și tăiat/te aud tot timpul și nu pot tăia sunetul vocii tale” (Zia; frumoasă).
 Volumul întreg (dedicat din capul locului unor zeități gemelare: pentru Zia și Lia/nu scriu tot timpul/dar le iubesc tot timpul) este un ardent îndemn la iubire și fericire, trăiri care, odată întâlnite, nu vor dispărea, are credința, niciodată. Voi cita pentru plăcerea cititorului și deopotrivă a mea, în consonanță cu cele afirmate, două dintre poemele dedicate de Constantin Virgil Bănescu Ziei, cu siguranță unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale ultimei generații de poeți: „aici îmi încep cartea//pornesc pledoaria pentru iubire//o continuu cu sacramentele tale//din tine îmi întind viața peste tot/te strâng în brațe și te iubesc/mai mult decât te iubești pe tine însăți/mai mult decât mă iubesc pe mine însumi//capătul pământului nu e capătul cerului//capătul iubirii nu are capăt” (Zia; din tine); „mă întorc la fericirea asta – una/fericirea noastră/în pădurea cu salcâmi în care ea mă sărută/și ține flori de salcâm în poală/pentru ceai pentru gogoși/pentru fericirea asta – una/fericirea noastră/s-a anunțat ploaie pentru astă-seară/ pentru fericirea asta – una/fericirea noastră/și dacă va ploua astă-seară/ne vom prinde mâinile/și vom merge la gărduțul de fier de la etajul opt/și ne vom scoate capetele în ploaie/și va ploua peste două din lăcașele fericirii noastre/și nu va conta dacă ne vom arunca de-acolo sau nu/tot fericiți vom fi/fericirea asta – una/ fericirea noastră/ fericire care dacă ar ploua-o n-ar dispărea niciodată/fericire care n-o să dispară niciodată/și pentru care sufletele noastre/sunt un măr întreg udat de ploaie” (Zia; un măr întreg udat de ploaie).

Constantin Virgil Bănescu, născut la Târgoviște în 26 mai 1982, membru al Uniunii Scriitorilor, încununat cu Premiul Hubert Burda (Heidelberg, 2003), beneficiar al mai multor burse literare în Germania, a fost și un excelent traducător. Împreună cu poetul american Jean Harris, pe care, altminteri, l-a tălmăcit în românește pentru Observatorul Cultural și Bucureștiul Cultural, a tradus în engleză din Ștefan Bănulescu, Gabriela Adameșteanu și Stelian Tănase. A câștigat, alături de același Jean Harris, bursa pentru traducere pe 2007-2008 a Internațional Center for Writing&Translation la University of California, Irvine. De doi ani și mai bine lucra la alcătuirea unei antologii a poeziei americane contemporane.
 Articolul a fost publicat in revista Arges nr 9 si 10.
You voted 'down'.