CLAUDINE BERTRAND: "Poezia este o explorare a tuturor posibilelor"

Creation Category: 

 Interviu de Brigitte Aubonnet

Traducere Carmen Vlad

CLAUDINE BERTRAND s-a născut la Montreal. Poetă, a publicat vreo douăzeci de culegeri și cărți de artist în Quebec și în străinătate, dintre care Une main contre le délire, L 'Amoureuse interieure (Premiul de Poezie 1998 al Societății Scriitorilor Canadieni), Tomber du jour și Le Corps en tête (L' Atelier des Brisants, 2001) pentru care a câștigat Premiul Internațional de Poezie Tristan Tzara 2001, decernat la Paris. Laureată a Premiului Femme de mérite, 1997, și cu Medalia de Aur Rayonnement culturel, ea este deținătoarea Premiului Saint Denys Gameau pentru L'Enigme du futur (2002 ti e), co-producție cu artista Chantal Legendre. Ultimele titluri: Pierres sauvages (Editura L'Harmattan 2005, Franța) și Ailleurs en soi (Domens 2006, Franța). Fondatoare a revistei Arcade, pe care o conduce de 25 de ani, ea contribuie la promovarea poeziei din Quebec în străi­nătate prin numeroase lecturi, conferințe, manifestări și ateliere de poezie. Creează site-ul Mouvances pentru a da cuvântul scriitorilor. Corespondentă pentru Primul Congres al Poeților din lume.



 - De ce ați ales poezia ca modalitate de exprimare? 

- Poezia este modul meu de exprimare privilegiată. In Quebec, ea este foarte prezentă în cotidianul nostru, noi am conservat legături cu oralitatea. Când am început să scriu am găsit că poezia permitea să redai un condensat al unei experiențe interioare mai mult decât romanul sau forma teatrală. Continui să scriu poezie în timp ce mulți poeți se întorc către narațiune, în poezie, emoția este traversată de limbaj. Este ca o pulsiune, o țâșnire de viață pe care încerc s-o reconstitui în forma sa inițială.Poezia permite să atingi nivele de limbaj mai în profunzime. Este ca și cum ai săpa pentru a merge spre o oarecare descoperire, o despuiere a ființei în toate dimensiunile sale: ființa socială, ființa intimă, ființa în diferite roluri și în cuplu. Găsesc că prin poezie ajungi să-ți pui întrebări, să reconsideri structurile stabilite. Aceasta dă o mai mare libertate. Pentru mine poezia este o explorare a tuturor posibilelor. Pot, în același timp, vorbi de amintiri, vorbi de vise. Inconștientul traversează toate gesturile noastre, indică cum ne situăm, cum ne poziționăm în raport cu celalalt, în raport cu cotidianul, în raport cu corpul. Este un limbaj al unei trânte cu Sine. A felului cum poți să te întâlnești cu Sinele să-1 întâlnești pe celalalt și să descoperi dimensiunea socială care sălășluiește în noi.Poezia este ca o casă, un templu, ceva foarte lucrat. Unii o compară cu pictura, cu mici tablouri, cu miniaturi. Totul este concentrat. Poezia permite acea trecere în timp ce alte modalități de exprimare (eseul și scrierea jurnalistica) nu o permit. Rămân foarte legată de poezie pentru că pot să merg mai departe în ansamblul întrebărilor (problematică), în ceea ce este, în același timp, dorința - cum ne traversează ea, cum apare în diferite epoci, cum este lucrată, cum ne-o imaginam -. Este ceva profund care permite să explorăm toate straturile. Și apoi poezia este limbajul impalpabilului. Cum să prinzi impalpabilul? Cu cuvinte, un limbaj, un infra-limbaj, un limbaj dinainte de a fi un limbaj? Eu însămi „scriu" înainte de a așeza cuvintele în pagină. Scriem în rațională cu scheme stabilite, cu binele, răul, găsesc că forma poetică poate împăca contrariile în afara dualismelor cunoscute. 

-         Vorbeați de oralitate adineauri, există o muzicalitate în poezie. Poemele dvs. Suntmai degrabă scurte. Construcțiile dvs., în formă de cioburi, ale juxtapunerii de bucățele va interesează pentru muzicalitatea lor? 

-  Când încep să scriu un poem, fac mici schițe înainte de a ajunge la forma definitivă, trebuie să o vorbesc, să o fac orală, trebuie să sune într-un anumit fel. Trebuie să aud muzica, ritmul, este foarte important. Schimb adesea cuvintele, căci trebuie să găsesc, în același timp, o parte de realitate, o parte de viață, a izbucnirii vieții. Poezia este o țâșnire, un fel de primăvară permanentă. O căutare de lumină! Când scriu, traversez multă întunecime, dar caut să văd apărând lumina. Poetul este redat formei sale celei mai complete, când cuvintele sună, răsună cu muzica lor, cu ritmul lor particular. Fiecare vers este scandat, trebuie să-1 freci, să-1 palpezi cu senzualitate până la trezirea tuturor simțurilor în scopul de a face o realitate mai reală. 

-  Există sonoritatea, dar există, de asemenea, imaginile, crearea dejmagini. Există un raport la cinematograf? In scrierea dvs. este ceva ca niște planuri cinematografice.  

-  Da, poate, am fost impregnată de limbajul cinematografic. Am urmat cursurile universitare după studiile de Litere, apoi m-am întors acolo pentru o inițiere la scenarizarea cinematografică. Am descoperit acest limbaj, un fel de a decupa realul, de a construi scenarii. De fapt, cărțile mele sunt construite, ca niște scenarii. Trebuie ca poemul să fie o imagine foarte vizuală, văd planuri cinematografic, secvențe. Există un fir narativ de la început până la sfârșit, un fel de poveste care este reconstituită dar nu în ordinea cronologică, nici în ordinea în care am scris-o. Recuperez secvențele, las locuri albe, goluri, și clădesc un fel de scenariu. Un poem este o imagine pentru mine. Am folosit limbajul cinematografic, planuri, secvențe, lumină, interior, exterior în Memory, de exemplu. Dar în alte cărți, ca Fiction-Nuit, o atmosferă este recreată. Fiecare poem este o scenă, este un joc. Nu este o scriitură tradițională. Este foarte explodat (spart în cioburi). O carte foarte cinematografică este L'Amoureuse interieure. Cartea este împărțită în trei. Ideea de pornire este un flash. Mă duceam des pe plaja în California și într-o vară nu am fost. Am vrut sa reconstitui unele scene amoroase. Am văzut o femeie din spate și mi-am imaginat că aștepta pe cineva. Am imaginat un cuplu pe plajă, pe nisipul cald, precum și senzațiile încordate, arsura pe piele. Am descris textura pielii și vara ca o dragoste de vară. Totul s-a petrecut în capul meu. Când descriem un peisaj luăm o mie de peisaje ca să fixăm unul. Plaja a fost obiectul unei experiențe interioare ca și mintale de altfel. In partea a treia vorbesc despre La montagne sacrée a fost o descoperire pentru mine. Acesta (muntele sacru) este evocarea unei Chartreuse. In 1996, moment magic pentru simțuri. Am trăit sinteza între corp, spirit și natură, un fel de bunăstare în care te simți în osmoză cu mediul ambiant. Totuși, în versiunea definitivă, nu am identificat locul pentru că în fond muntele poate fi peste tot. Este un munte pe care îl avem în noi. Când scriu, elimin toate referințele concrete. Fiecare poem este ancorat într-un loc, un spațiu real care este transformat pentru a da astfel o mai mare deschidere. Muntele, pentru mine, însemna să urci trepte, sa urci către lumina, verticalitatea. Eram fascinată. Auzeam voci ca ceva sacru - moment unic, - de aceea am numit poemul: La montagne sacrée. Mă contopisem cu muntele și cu cosmosul. Acolo unde nu mai sunt cuvinte este poezia ca un limbaj al ne-limbajului. Fiecare carte este o fațeta diferită, o nouă experiență. După scrierea unei cărți mă simt diferită, regăsesc o altă identitate. După ce am străbătut dolii, învieri, o altă identitate ni se deschide. Locurile sunt adesea drumurile memoriei, în Sur le chemin de la memoire aștept ca turnul Sacru al memoriei să-mi dezvăluie ce ascunde, dar alte secrete se ascund încă. Credem că am atins un anumit grad de adevăr, dar când un secret este dezvăluit, altele există încă în spatele acestor diferite planuri. Este ca și cum ai reprezenta invizibilul, dar cum să faci aceasta să devină palpabil? Nu exista numai realitatea vizibilă, sunt și alte forme de realitate și eu încerc să le ating cu poezia. Scriam „mă agățam de muntele sacru, unde îmi depun adevărul meu", ca și cum aveam nevoie de locul acesta, unde imensitatea este un fel de întâmpinare, de receptare a infinitului de mic. Este ca și cum ai avansa fără noțiuni, fără cuvinte. Trebuie să încerc să îmblânzesc această realitate, dar acestea nu sunt decât încercări pentru a prinde ceea ce nu poate fi prins. 

-  Temele pe care le abordați sunt adesea intimul, corpul, căutarea naturii. Vorbiți, de asemenea, de pierdere și de abandon.  

-  Da, pierderea este mereu prezentă, în fond, faptul de a scrie îmi permite, poate, să umplu această pierdere, nu știu daca să umplu sau mai degrabă să spun lipsa.Primele mele cărți vorbeau de căutarea originii, căutarea identității, în relație cu limbajul femeilor, ca și cum o conștiință individuală se împreună cu cea a colectivului Vorbeam de femei care au fost excluse de istorie și mă întrebam de asemenea, despre istoria mea. Ea mi-a fost furată, căci nu-i cunosc pe adevărații mei părinți. Despre aceasta nu-am vorbit decât în a patra mea carte. în cărțile precedente a regăsi memoria femeilor era pentru mine un fel de a-mi recapătă propria memorie. 

-  Erați în căutarea mamei, într-o căutare privind feminitatea. 

- Da, aveam nevoie de un fundament, de o bază pentru a mă regăsi. Eram orfană, fără rădăcini, fără origine și această căutare îmi reda rădăcini sociale. M-am născut, în afara căsătoriei, și în epoca aceea era de neconceput. Orice mamă trebuia să-și ducă copilul la creșă, pentru că nu avea dreptul să-1 păstreze. Astâzi lucrul acesta corespunde la naștere anonimatul mamei). Am fost plasată într-o instituție până pe la unsprezece ani, când am fost adoptată. Am cunoscut deci cămine, unde ai sentimentul că nu ești nimic.Scrisul mi-a redat o naștere, o conștiință, rădăcini pe care nu le aveam. Totul era ascuns până atunci și în 1987 am întreprins cercetări care se numesc „acțiune de regăsire" ca să încerc să-mi cunosc mama biologică. Nu a fost posibil pentru că decedase. Am aflat numai că spera că va putea veni să mă ia într-o bună zi, căci nu semnase acordul de adopție. Am încercat să înțeleg situația socială spunându-mi că și ea era victimă. Trăiam plasată în cămine ale Statului unde existau multe violențe, apoi un cuplu m-a adoptat. Ciudat, aceasta nu a funcționat niciodată. Am trăit o prima abandonare la naștere și apoi o succesiune de altele cu ocazia schimbării căminelor. De fiecare dată trebuia reîncepută socializarea într-un nou mediu și apoi, după un an trebuia din nou să schimb locul. Nu mai crezi în prietenie, nici în dragoste. Părinții mei adoptivi găseau că am „un caracter", că eram rebelă, dar eu nu am cunoscut niciodată duioșia, atunci mă revoltam. Ei m-au plasat deci într-un colegiu privat. Am putut astfel să capăt o oarecare cultură. Ei veneau să mă vadă o data pe lună, între unsprezece și optsprezece ani nu i-am cunoscut cu adevărat. Mulți copii abandonați au fost plasați în instituții care, din motive financiare, au fost transformate în azile psihiatrice. Ei au fost declarați handicapați psihic, dar diagnosticul a fost repus în cauză, căci era total fals. Ei erau „dreaps babour", adică mâna de lucru neplătită pentru spălatul rufelor și munci de întreținere, în timp ce aceștia erau inteligenți, dar nu avuseseră acces la educație. Am avut deci norocul să merg la colegiu, ceea ce nu era cazul copiilor de la Duplessis.-  Da, era refugiul meu. Sunt foarte îndatorată cărților, altfel n-aș fi supraviețuit această imersiune în cărți mi-a permis să învăț să mă cunosc, să încerc să înțeleg lumea, societatea. De foarte tânără, am citit mereu. Prima mea bătălie, pe la unsprezece ani, am dus-o pentru a avea bibliotecă acasă, făcusem o listă cu cărțile e care le voiam ale mele. Era posesiunea mea, îmi place să manipulez o carte. Singura legătură de afecțiune pentru mine era școala și profesorii. Important era să învăț, iubeam pictura și mă cufundam în ea căci eram estul de singuratică. Părinții mei adoptivi găseau că eram o visătoare, mereu cu capul în lună. Lumea literaturii este un univers are m-a hrănit, de care aveam nevoie și ară de care eu n-aș fi scris și n-aș fi ceea e sunt. Când am creat o revistă era, în parte, ca sa restitui ceea ce avusesem eu. Apoi, la cincisprezece ani, am descoperit pe Rimbaud și am fost mai atrasă de poezie decât de orice altă formă literară; aceasta corespundea poate și revoltei mele, mă identificam cu el, mă opuneam familiei mele. Aveam în el o hrană esențială, unde nu împărtășeam ideologia părinților, găseam un fundament. Și am vrut să fac poezie, chiar dacă în școli aceasta era pe cale de dispariție. Am vrut să-i conving pe părinții mei de această necesitate. Ideea transmiterii este foarte importantă. 

-  A scrie este și un fel de a face să treacă un mesaj? 

- Da, exact. Și căutarea de noi autori, schimbului de mâine. Pentru anumiți criitori scrisul este o experiență completă în sine, dar eu am nevoie să debordez de scriitură. Pentru mine, poezia și acțiunea sunt intim legate. Trebuie să creezi ceva ce va dura și ce va fi această mărturie pentru alții, după 20,30 sau 40 de ani. Găsesc că sunt multe prejudecăți privind poezia, încerc să demontez imaginea negativă a poeziei în fața elevilor mei. Dacă aș crede că toata lumea ar citi poezie, n-aș mai avea limic de făcut. Eu arăt că poezia este exact contrarul ermetismului. înțeleg ca accesul iu este ușor la început, dar încerc să dau hei, istorice, sociale... Poezia este un limbaj universal. Tocmai am câștigat Premiul literar internațional „Tristan Tzara". iste un progres pentru poezia din Quebec, cu atât mai mult cu cât premiul l-a primit o femeie. Cu ocazia unei dezbateri la Lyon cu universitarii poezia franceza era prezentata a fiind mai abstracta decât poezia din Quebec. După părerea mea, ea tinde sâ fie istfel din ce în ce mai puțin, astăzi.în anii' 70 poezia era un metalimbaj, formală. În anii' 80 a devenit mai intimă, întoarsă mai mult spre feminin. Bărbații și femeile au început să scrie diferit. 

-  Dumneavoastră evoluați spre o proză poetică? 

-  Da, în cadrul rezidenței scriitorilor de la Saint-Martin d' Heres, proiectul meu de carte s-a inspirat din natura ambiantă și propune o tramă mai narativă. Am și un roman în șantier. Acesta vorbește de Chagall. Este un roman-povestire creat din secvențe, fără cronologie, nici temporalitate. Constituie, de asemenea, o reflecție despre artă, despre creație. Aici, aveam nevoie de narativ, de personaje, care să exprime ce aveam de zis.  

-  Sunt multe legături cu pictura și cu alte arte. 

-  Mărturisesc fascinația mea pentru Chagall de la vârsta de 15 ani. Dar nu este nici un eseu. Am găsit și un poem de-al lui Chagall pe care l-am introdus și nu se va ști care este partea imaginarului sau a realității. Doresc ca cele două aspecte să fie intim legate. Am jucat într-adevăr pe aceste două planuri. Dar am pus totuși mult din mine în această povestire. Termin cu o apoteoză, este metafora creației, în fiecare carte, este mișcarea gândirii cea pe care încerc s-o arăt în stare născândă, în stare de efervescență. Nu este niciodată un produs finit. 

-  Le corps en tête a fost publicată la un editor francez.  

Înainte, avusesem, câteva co-ediții, dar acum este prima dată când un editor francez îmi publică o culegere. Bernard Noel conduce colecția de poezie, mi-a cerut inedite. Mai întâi, voia să-mi reediteze La derniere femme care este epuizată în Quebec. Este o carte în care m-am predat; este prima dată când dezvăluiam lucruri teribile, pe care le-am trăit. In loc să vorbesc de copilăria altora, de copilăria unei femei în general, am ales propria mea copilărie care apare sub formă narativă. Am așteptat ca tatăl adoptiv să fie mort. Spun „tatăl pe care îl ucizi", aceasta mi-a luat ceva timp ca să-mi revin. Nu mai citesc niciodată extrasul acesta, este prea greu de suportat. Este ca și cum mi-aș încheia socotelile cu trecutul. Vorbesc de o mamă și de un tată reali, când de fapt nu vorbisem niciodată despre aceasta. Găsesc că această editură din afara Parisului, L Atelier des Brisants, face o muncă extraordinară și-și asumă riscuri. În Le corps en tête, există o parte intimă și senzuală. Este prima dată când introduc o reflecție elaborată asupra poeziei: „Un poem este o frază pe care o sufoci". Viitoarea mea culegere o pregătesc cu parfumurile naturii și senzațiile sale. De fapt, dau naștere unei cărți pe care o am în mine din 1996, când am fost în Elveția și am avut un șoc față în față cu natura.mea de bazâ. Aceasta se va integra și încrucișa cu lucrarea pe care am scris-o la Grenoble când am plonjat de-a dreptul în natură. Ultima culegere L'enigme du futur prezentată la Piața poeziei va fi lansată de asemenea, la Couvent des Minimes din Grenoble, o foarte frumoasă colaborări cu o femeie artist. Concepția aparține une artiste din Grenoble, Chantal Legendre care a fâcut gravuri în culori, uleiuri absolut delicioase în jurul temei enigmei viitorului. Am creat poeme pornind de la acești imagini. Și viceversa ea a făcut imagini pornind de la poeme. Este un fel de osmoză în raport cu călătoria, rătăcirea pentru că eu nu mi-am cunoscut niciodată rădăcinile. Țiganca era această imagine centrală a dezrădăcinării care merge spre lumină. Culegerea a fost tradusă și în cehă de către Vana Boxberger. L'enigme du futur este ca o mica fabulă pe care am creat-o în patru timpi. Este o introducere a Naturii: unei naturi care este opacă, puțin obscură dar un fel de revelație se va înnoda. An numit aceasta secretul. Vorbesc și de regnul animal, de lup. Vedem întreaga simbolistică „mâna lupului o atinge pe a sa, suflare: lui urca de-a lungul coapselor, eliberează pe cei din vechea lume în noua, într-un geamăt." În L'enigme du futur este vorba despre lumea rupestră. Cu gravurile cu lup, este un gen de inițiere, ca la primele popoare în căutarea unui limbaj. Si vede că este puțin decolorat. Culorile au ieșit bine. Există o parte sacră în această descriere. Este o carte de bibliofilie totul este făcut de mână.

-  Ați avut o altă experiență împreună, cu artista Therese Boucraut?

Eram invitată să fac o lectura în grădina lui Balzac, organizatoare Catherini Person. Bernard Noel era acolo, ca și Therese Boucraut. Ea mi-a cerut să-i trimit poeme. În cele din urma m-am inspirat din gravurile sale. Era acolo o femeie cu aer de cerșetoare, de rătăcitoare, de exclusă. Eu m-am identificat cu ea privind imaginea. Artista a spus că era exact asta: trebuie să fie o corespondența cu această persoana pe care ea îl fasonase. Am scris mult și apoi am tăiat până ce textul a reprezentat exact femeia pe care o vedeam. N-aș fi scris poate aceasta, dar m-am lăsat impregnată de acele imagini. Lucrarea artistului a influențat lucrarea poetului. Mi-a plăcut aceasta experiență care a dat ca opera L'errante. Aceasta carte este un frumo obiect foarte senzual, ca o piele pe care o mângâi, pe care o privești. Este frumoasă și pentru că este făcută cu mai mulți meșteri. Am acționat și m-am lăsat sub acțiunea limbajului său deschis.

 

 

sursa: Contrapunct 2008

Interviul a fost publicat cu acceptul doamnei Carmen Vlad.

You voted 'up'.