Cartea - Semiții

Creation Category: 

Semiții 

Ca de obicei, după ce dă imaginea generală, Editorul se concentrează asupra „poporului ales”. În acest caz, el este din seminția lui Shem, semiții. Pentru că, zice cronologul, stră-nepotul lui Shem a fost Eber, străbunul evreilor.

Bineînțeles, Arpacșad, bunicul lui Eber, nu a fost cel mai mare „fiu” al lui Shem. Aceștia au fost Elam și Asur. Desigur, în istorie Asur (sau, cum îi cunoaștem noi, asirienii) au format cel mai puternic imperiu care, eventual, a ocupat și distrus și regatul nordic israelian. Dar nici Elam nu a fost de neglijat: timp de mai bine de un mileniu micul regat din nord-estul Golfului Persic a rezistat cu dârzenie atacurilor venite din Valea Mesopotamiană. Rând pe rând, sumerienii, akadienii, amoriții, kasiții, asirienii, babilonienii, și-au rupt dinții încercând să îl cucerească. Ba mai mult, faimoasa stella pe care e scris Codul lui Hamurabi, regele amorit al Babilonului, a fost descoperit la Susa, capitala Elamului. Deci, cel puțin o dată elamiții au cucerit cetățile babiloniene. Fiind cel mai vechi stat, pe drept i s-a acordat titlul de „întâi născut” al lui Shem. Doar că elamiții nu erau... semiți. Nu se știe foarte bine ce limbă vorbeau, dar sigur nu o limbă semitică. Erau, poate, înrudiți cu parții, afganii, probabil cu populațiile indice de la Mohenjo Daro și Harapa.



Aram, ultimul fiu, este patronimicul unui popor semitic. Ei au ieșit din deșerturile arabice prin secolul XII î.Hr. și au ocupat partea nordică a Cornului până spre Mediterana în Vest, Eufrat în Est și estul Anatoliei, spre Nord. Haran, orașul biblic, a devenit capitala lor, și au reușit timp de trei sute de ani să blocheze expansiunea asirienilor. Aceștiau au reușit să îi ocupe abia în secolul IX, pe timpul Regatului Nou. Totuși, arameii au avut o mare influență culturală în regiune, limba lor devenind „lingua franca” a zonei, fiind folosită din Babilon până în Egipt. O formă a aramaicii a fost și limba folosită de iudei și asirieni – inclusiv de Iisus Hristos.

Lud, al patrulea fiu, se pare că nu a fost nici el „semit”. Singura apropiere a putut fi făcută cu lidienii (cunoscuți și ca „ludieni”), popor anatolian (poate tracic) care a ocupat între secolele IX-VII î.Hr. o parte a zonei vestice a podișului anatolian. Cel mai cunoscut rege al lor a fost Croesus, faimosul bogătaș al antichității. Din cetatea lui, Sardis, aflat la cca 60km vest de Smyrna, el a reușit să cucerească mare parte din Ionia și spre nord, în Pontus și Bythinia. Se zice că atât de bine îi mergea, că s-a dus la oracolul din Delphi să întrebe ce să facă să nu i se schimbe norocul. Ei, norocul i s-a schimbat totuși: armatele persane au ocupat orașul și regatul, despre soarta lui Croesus spunându-se două povești: ori a murit pe zidurile cetății, luptând (ori aruncându-se în foc), ori în robie la regele Cyrus cel Mare...

În istorie se cunoaște însă și un popor numit „luvieni”, posibil acești Lud amintiți de cronolog. Luvienii au fost un vechi popor anatolian, amintit prima dată printre cei ce au ajutat pe troieni în războiul lor cu aheii. Erau, poate, înrudiți cu Frigienii și Lydienii. În timp, ei s-a coborât în partea sudică a podișului, unde au devenit cunoscuți drept „lycieni”, amintiți de Herodotus. Au format o confederație de cetăți (cea mai importantă Xanthos), pe coasta nordică a Mediteranei, între lacul Koycegiz și Antalya – devenite puncte de interes turistic datorită mormintelor săpate în stâncă și a sarcofagelor specifice.

În sfârșit, fiul mijlociu al lui Shem a devenit străbunul evreilor. Numele lui, Arpacșad (Arphaxad, Arpachsad) este de origine necunoscută, imposibil de tradus. El l-a născut pe Șelah, care l-a născut pe Eber. Nu se cunosc triburi care să poarte numele de „arpacșad” sau „șelah”.

Eber a avut doi fii, Peleg și Ioctan. Despre Peleg se spune doar că pe vremea lui „s-a împărțit pământul”, indiferent ce se înțelege prin aceasta – dar despre fratele lui se spune că ar fi avut nu mai puțin de treisprezece fii (plus fiice, probabil), umplând ei teritoriul „de la Meșa, cum mergi spre Sefar, până la muntele răsăritului.” Probabil pentru evreii secolului VII î.Hr. aceste indicații erau concludente... Printre fiii lui Iotan se numărau Havila, Seba și Ofir, ceea ce încurcă în mod deosebit geografia.

Totuși, cel din „coapsele” căruia răsare neamul evreilor este Peleg. Prin urmașii lui Reu, Serug, Nahor și Terah, ajungem la Avram, Marele Străbun al evreilor – chiar și a celor de azi! Cel căruia i s-a promis că „sămânța” lui va umple pământul. Dacă creștinii au dreptate, atunci promisiunea este pe cale să se împlinească: creștinismul a „umplut tot pământul”. Și așa trebuie să fie, o zice și Malraux: secolul 21 va fi creștin – ori nu va fi deloc. Stați să vedem ce va fi. Pariază cineva?

 

Înainte de a intra în miezul poveștii – istoria poporului ales – autorii Torei mai fac un popas: la Babilon. În fond, Babilonul este cel mai important oraș al lor, după Jerusalim. Chiar mai important decit capitalele Egiptului – evreii nu au ajuns deloc pe-acolo. Mai important decit Ninive, deși Asiria a jucat în istoria lor un rol egal cu cel jucat de babilonieni și egipteni. Mai important decât Damascul, capitala rivalilor lor dintotdeauna, sirienii. Mai important decât orașele feniciene, sau a vecinilor de peste Iordan. Mai important chiar decât rivala „internă”, capitala regatului nordic al Israelului, Samaria... Nu numai că Babilonul a cucerit și distrus Iudea (inclusiv Templul), i-a dus pe iudei robi pe malul Eufratului (unde au stat și au plâns...), dar, până la întemeierea Alexandriei a fost cel mai mare oraș evreiesc – ca număr al populației. Ba se crede că populația iudee din Babilon o depășea pe cea a Jerusalimului!

Babel este prima dată amintit în legăură cu Nemrod, marele vânător, urmaș al lui Canaan. E greu să înțelegem din textul biblic dacă acesta a întemeiat cetatea, sau doar a cucerit-o. Vorbind însă despre Babel în contextul Turnului, Biblia zice că „ei” (oamenii adică) vorbeau o singură limbă și erau un singur popor (nu se specifică dacă erau urmașii lui Shem, ai lui Cuș, ai lui Canaan...) și au mers înspre Sinar (adică, Valea Mesopotamiei) și au descălecat acolo. Și, în loc să se apuce de cultivat grâne, ca tot omul, s-au apucat să facă, din lut, cărămizi întărite la soare. Și, folosind „smoală”, să se apuce de construit. Nici mai mult nici mai puțin decât o cetate și un turn a cărui capăt să atingă Cerul, „să ne facem un nume” – au zis „ei”. Un sentiment cât se poate de omenesc: cine nu vrea să se fudulească cu un nume?

Doar că Dumnezeu a trecut pe-acolo și ideea lor nu i-a plăcut deloc, dar deloc. Zice el „...și iacă ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând.” Și asta numai pentru că erau un singur popor și vorbeau o singură limbă! Dacă apucau „ei” să mănânce din Pomul Vieții Veșnice, nu era de rău? Nu a făcut bine „ei” (adică, „noi”, Dumnezeu) să îi arunce afară din Grădină, barându-le calea înapoi? Și nu era bine ca „noi” să ia din nou măsuri împotriva „lor”, să nu fie în stare să facă tot ce își pun în gând?

Așa că Dumnezeu se sfătuiește și se hotărăște „Haidem să ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, să nu-și mai înțeleagă limba unii altora.” Așa de bine le-au încurcat-o că de-atunci încoace nu numai că nu ne mai înțelegem om cu om, dar nici om cu femeie și, deseori, nici om și femeie cu propriul copil... Să ne mirăm că pe „noi” nu îi prea putem deloc înțelege, de trebuie să așteptăm să vină „părinții” să ne lămurească? Și acel loc s-a numit Babel, care, zic bibliștii, vine de la cuvântul „încurcătură”.

E adevărat, în limba ebraică există un cuvânt care înseamnă „încurcătură” – de ce nu ar exista? -, și acesta este „balal”, care înseamnă și „amestecat”. Aha! Doar că Babel este o cetate atât de veche încât chiar și Nemrod e de presupus că a găsit-o în picioare. Nu știm cum s-a înțeles acesta cu locuitorii cetății, dar poate că a priceput că ei își numeau cetatea „Bab-ilu” – adică Poarta Cerului. Și probabil vorbeau o limbă indo-europeană greu de priceput cum de a ajuns pe acele meleaguri: sumeriana. Cetatea era unul din principalele cetăți sumeriene, chiar dacă era puțin mai spre nord față de celalalte, situate mai ales în zona de vârsare a Eufratului în Golf: Eridu, Ur, Larsa, Lagish, Nippur, Kish... Era o cetate importantă și bogată – dar a atins adevărata culme pe timpul amoriților și a regelui lor Hamurabi, în secolele XIX-XVII î.Hr.

Totuși, încă de pe timpul sumerienilor, unul din regii cetății a început construcția celui mai mare ziggurat al Sumerului. Zigguratul este un fel de piramidă în trepte, cu scări pe fiecare latură și un templu pe platforma din vârf. Se pare că acest zigurat, construit numai din cărămizi uscate la soare (așa-numitele „adobe”) ar fi atins, poate, mărimea Piramidei lui Kuffu – dacă ar fi fost terminată. Dar ori au lipsit fondurile, ori cetatea a fost cucerită de Sargon din Agades, cert este că zigguratul a rămas tot atât de neterminat ca și simfonia lui Schumann... Totuși, milenii la rând a lăsat pe toți trecătorii cu gura căscată în fața mărimii lui. Să nu ne mirăm, deci, că în timp popoarele au început să facă legende despre acest Turn neterminat – care ar fi atins Cerurile, dacă...

Mesopotamienii aveau alte legende legate de Turn. Ziceau ei că pe el circulau în sus și în jos zeii anunaki – un fel de cosmonauți din alte lumi, zic teoriile poleo-astronautice susținute de Deniken și alții ca el. Aceste mituri și-au găsit, zic unii cercetători, reflectare în „scara” visată de Iacob. Oricum, mitul a ajutat vechilor evrei să își explice existența limbilor diferite, în contextul ideii originii comune a întregii omeniri de la un singur om: Noe.

Cu toate acestea, pe tot parcursul Torei (și, în general, al Bibliei) se pare că limbile nu au fost niciodată „amestecate”: personajele, indiferent de epocă sau locație nu par a întâmpina dificultăți să comunice cu membri ai altor nații, de limbi diferite. Asta ar putea fi explicată prin „voia Domnului” (oare ce nu poate fi explicat în acest fel?) – dar poate că există o explicație mai normală: se parce că mai întotdeauna în zona Orientului Apropiat s-a folosit o „lingua franca”. Aceasta a fost akadiana, arameica, greaca... iar autorii Bibliei s-au folosit de ele fără a-și mai bate capul cu „încurcătura” de la Babel...

 

Înainte de a începe povestea lui Avram, e poate bine ca în acest loc să vorbim puțin despre „evrei”. Vorbind despre cei ce-i numim noi azi „evrei”, Biblia a folosit întotdeauna, în legătură cu ei, apelativul „Copiii lui Israel”. Doar când vorbeau în context cu alte nații îl foloseau și pe cel de „evrei”. Mult mai târziu, după întoarcerea din Robia babiloniană, a putut fi folosit numele de „iudeu” – așa cum apare în Noul Testament. Asta pentru că din cele douăsprezece triburi israeliene supraviețuiseră doar trei: al lui Iuda, al lui Beniamin (amestecat cu Iuda) și al lui Levi – care devenise pur si simplu casta preoțească. Cum singurul regat care a supraviețuit de-a lungul istoriei – chiar și ca stat supus altor imperii -, a fost Judea, ei pe bună dreptate se pot numi Iudei. Doar că termenul de Iudeu a devenit un peiorativ, sub forma de Jew, de Jidan... astfel că nimeni nu îl mai folosește. Limba se numește „ebraică” (inițial cea religioasă, de la înființarea statului Israel chiar limba vorbită de evrei), dar ei se numesc Israelieni.

Totuși, în Torah apare termenul de „evreu”, iar strămoșul lor patronimic se numește Eber. Așa că e de înțeles satisfacția avută de arheologii bibliști când s-a descoperit inscripții egiptene în care apare numele poporului „habiru”. „Aha! – au zis ei -, iată dovada că Biblia este istorică, nu numai teologică.” Inscripția respectivă a fost datată pe timpul domniei faraonului Ramses II – „faraonul exodului” (după opinia unor bibliști).

Încă mai mare a fost bucuria când s-a descoperit „biblioteca” de la El-Amarna, cetatea părăsită a faraonului eretic Akenaton. Într-o „scrisoare” scrisă pe tăbliță de lut în akadiană, guvernatorul egiptean al Jerusalimului (reamintesc, Canaanul era ocupat de egipteni, de Mițraim) erau amintite probleme cu „jefuitorii habiru”, care atacau țara – și se cereau ajutoare militare ca aceștia să fie respinși. Arheologii „bibliști” s-au grăbit să recunoască în aceste atacuri nici mai mult mai puțin decât ocuparea Canaanului de către evreii conduși de Joshua! E drept, era o neconcordanță istorică: întâmplările aveau loc cu mai bine de 300 de ani înainte de vremea presupusă a Exodului... (De fapt, chiar și un Exod pe timpul lui Ramses II e de neconceput. Unul din motivele „rătăcirii” prin Sinai, după autorul Exodului, este faptul că litoralul Canaanului era ocupat de filisteni; or, aceștia au sosit la mai bine de o generație după Ramses...)

Cercetările recente au dus la concluzia că habiru (apiru) are înțelesul de „rătăcitor”. Deci, scrisoarea vorbea despre „nomazi” – și nu despre un anumit popor. De-a lungul celui de-al doilea mileniu î.Hr. au fost nenumărați astfel de nomazi care au ieșit din deșertul Arabiei, jefuind populațiile sedentare a Cornului Abundenței, deseori ocupându-le cetățile. Cel mai probabil acei habiru erau amoniții, amoriții, moabiții – găsiți de israeliteni la sosirea lor sedentarizați deja.

Se pare că israelienii, indiferent cine au fost ei, au fost numiți și ei habiru de către sedentari. Pe timpul lui Moise erau, poate, un amestec de israelieni, sclavi egipteni de etnii diferite, medianiți și alte popoare nomade (arabice) din sudul Canaanului. Cu toții au fost numiți habiru. Israelienii au luat numele dat în batjocură (care, poate, avea cam același înțeles cu cel de „barbari”, folosit de greci și romani) și l-au adoptat, cam așa cum au făcut-o mai târziu sans-coulots, maquisards, golanii Pieții Universității... Odată cu cucerirea Canaanului, termenul de habiru dispare. Și oare israelienii nu erau mândri de moștenirea lor de nomazi? Oare nu au zis, în Deuteronom, cu mândrie: „Un aramean rătăcitor a fost tatăl meu.”? Așa cum turcii chiar și azi amintesc cu mândrie tradiția lor de rătăcitori nomazi...

Și cu asta ajungem la primul „rătăcitor”: Avram din Ur.