După ce am vorbit despre animale, să vedem cum este cu cel ce este, zic unii, tot un animal... Iată-i, dar, pe primii oameni alungați din Grădină. Acum, că tot știau ce e binele și răul, puteau ajunge „ca Noi” nu numai în înțelepciune, ci chiar nemuritori, mâncând din Pomul vieții. Deci, trebuiau dați afară (din Rai)! Și la poarta Grădinii, înspre Răsărit, El a pus „niște heruvimi care învârteau paloșul de foc”.

Primii „fii” (că de fiice nu se pomenește) au fost Cain și Abel. Cain, în ebraică Kayin înseamnă, probabil, „fierar”. Nu neaparat lucrător în fier (smith, cum zice englezul) – acesta va fi un material care va fi prelucrat mult mai târziu – ci pur și simplu făuritor de unelte și arme. Probabil la început le făcea din silex și corn/os de animale, ulterior din aramă, bronz... În basmele românești apare un nume chiar mai potrivit: faur. În multe civilizații, faurul joacă un rol deosebit de important. Mulți – ca Wieland și Hildebrand în miturile germanice – au rol de războinici, semizei, eroi civilizatori... Hephaistos, zeul-faur, are un rol deosebit de însemnat în religia greacă antică.

Numele apare din nou în Biblie sub forma „Tubal-cain”, al unuia din urmașii lui Cain. Numele lui înseamnă pur și simplu „faurul din Tubal” – o zonă din Asia Mică bogată în mine de fier. Evreii (și mai tot Levantul) au primit prelucrarea fierului de la populații din Asia Mică, în special de la hitiți, așa că probabil pe timpul scrierii Torei, prin sec. IX-VIIIî.Hr., aceștia erau cei ce „făureau toate uneltele de aramă și de fier”. Dar despre Cain ni se spune că a fost primul „plugar”, de fapt, „săpător al pământului”...

Totuși, în timp, numele lui a fost considerat a fi ebraic (spre deosebire de cel de Kayin), și s-a găsit că un cuvânt evreiesc, kanah, însemnând „a primi” s-ar potrivi expresiei folosite de Eva, cum că a „primit un fiu de la Domnul.” Ca și în cazul numelui mamei sale, originea numelui lui Cain este necunoscută.

Omul a fost la început „culegător și vânător”. Pe vremea când el era doar ceva mai mult decât un animal, era tot ce putea face. Și, cu cât armele și uneltele i se îmbunătățeau, femeile deveneau principalul culegător al tribului, în timp ce bărbații se transformau tot mai mult în vânători. Probabil acest lucru apare, în subsol, în povestea traiului în Grădină. Apoi, prin mileniul 10-9 î.Hr., oamenii au început să cultive anumite plante. A trebuit să treacă alte câteva milenii pentru ca oamenii să dezvolte o „civilizație” – mai precis, să devină agricultori legați mai mult sau mai puțin de un loc, să construiască un sat apărat cu palisade împotriva atacului animalelor sălbatice și a altor oameni, rămași în stadiul de nomazi, eventual primele orașe. Acestea au apărut tocmai prin locurile locuite de urmași ai lui Adam, undeva pe parcursul Cornului Ambundenței, din Sumer până în Siria și Canaan. Ierihon este unul din ele.

Cam pe atunci – prin mileniul 6-7 î.Hr., au început și animalele să fie domesticite: vaca și oaia, apoi capra. Vaca a fost preferată de sedentari, oile și caprele de nomazi. Porcul a fost domesticit mai târziu, folosit tot de sedentari în Asia Mică. Nepretându-se climei calde semi-deșertice, nu a fost un animal acceptat de semiți. Nu doar evreii consideră porcul un animal spurcat... Calul a fost introdus mult mai târziu, de hicksoși, care l-au preluat, probabil, de la triburile nomade din stepele rusești –viitorii „sciți”. El a fost folosit mai ales la tracțiune: lipsa frâului și a șeii, dar mai ales a scărilor, îl făcea greu de manevrat de călăreți în luptă. Așa că el a tras mai ales care de luptă... Probabil cam în același timp a fost domesticit și măgarul, fiind folosit atât ca asin cât și catâr – încrucișat cu calul. Ultimele animale domestice care apar în zonă sunt cămila, probabil în ultimile veacuri ale erei dinainte de Hristos, și găinile – numite la început „păsări persane”, ele fiind preluate, probabil, de persani din India... Încă nu se știe dacă porumbeii, care fuseseră și ei domesticiți la un moment dat, erau folosiți și pentru hrană, sau numai pentru jertfire la Templu. (Ca o anecdotă: când am pomenit că unii români consumă carne de porumbel, turcii în Anatolia au fost îngroziți!)

Deci, dacă de Cain știm că era plugarul, al doilea fiu, Abel, era păstorul, „crescător de oi” – ciobanul. Și, pentru prima dată – dar nu pentru ultima, cum vom vedea! – Dumnezeu nu a fost imparțial, ci și-a manifestat dragostea pentru o anumită persoană. Și, în ciuda obiceiului și tradițiilor mereu întărite de lege, a făcut-o nu față de primul născut, ci de-al doilea, sau chiar ultimul... Asta pentru că – așa cum îmi explica un pastor – să înțeleagă tot omul că Domnul e cel ce alege, nu după drept, ci după plăcerea Lui. Și asta e bine, că ne învață să nu ne fălim cu faptele nostre, pentru că Domnul va alege după credință. Așa o fi.

Deci, El a „privit cu plăcere” nu către jertfele în grâne ale fratelui mai mare, de presupus a fi urmașul lui Adam, ci către cele în carne ale mezinului. Nu numai că i-a plăcut mai mult mirosul de miel, dar a și spus-o (cum altfel ar fi aflat Cain acest lucru?). Aproape că ne vine să ne întrebăm: este vorba de un nou test, de punere la încercare a omului? Oricum, prin aceasta, crima a intrat în lume: Abel a fost primul om ucis de un semen de al lui (și frate pe de-asupra!)

Am întrebat un preot odată: de ce a provocat Dumnezeu crima făptuită de Cain? De ce nu a privit cu plăcere și spre jertfa lui? Preotul a găsit o explicație (probabil nu eram primul care puneam o astfel de întrebare): Dumnezeu l-a judecat pe Cain după inima lui, și știa că va făptui o crimă. Chiar așa să fie? Deci, Cain era destinat (de Dumnezeu) să devină ucigaș, și nu s-a putut împotrivi destinului? Dar dacă Dumnezeu privea cu plăcere spre jertfa lui, îl mai ucidea pe Abel? Sau, dacă nu afla că Dumnezeu „privește cu plăcere” numai spre jertfe de carne? Dar dacă, dimpotrivă, Dumnezeu „privea cu plăcere” spre jertfa lui Cain, oare Abel ar fi devenit ucigașul? Ținând seama de rolul pe care avea să îl joace cel de-al treilea fiu al lui Adam, Seth, oare cei doi primi doi frați nu erau oricum de eliminat, pentru împlinirea Planului?

Desigur, povestea este mult mai simplă – sau mai complicată, depinde cum o privești. Să fi fost Cain un tâmpit? Din ce face, din vorbele lui, așa s-ar părea. Mai întâi ascunde corpul fratelui său. De parcă nu ar fi doar doi oameni pe pământ, ar putea fi un alt ucigaș... Nu se sugerează măcar că i-a trecut prin minte lui Cain să dea vina pe lupi, sau pe leii ce străbăteau pe acele timpuri câmpia Mesopotamiană. Așa că Dumnezeu îl alungă și îl blesteamă. În primul rând, îl transformă în... meșteșugar. Îi spune că pământul nu îi va mai da rod – deci, din plugar, din omul cu sapa, nu are încotro și se va tranforma în faur. Ceea ce chiar numele lui indică a fi fost tot timpul. În al doilea rând, Dumnezeu pune un semn pe el – semn numit de atunci încoace „semnul lui Cain”.

De ce o face? În buna tradiție (ce va urma), Cain, evreu avant-la-lettre, se târguie cu Dumnezeu. Și îi spune: „să fiu pribeag și fugar pe lume, și oricine mă va găsi, mă va omorî.” E bine să fii prevăzător, mai ales când stai de vorbă cu Dumnezeu. Așa că Domnul îl liniștește: „dacă cineva îl va omorî pe Cain, să fie pedepsit de șapte ori”. De parcă asta îl putea liniști pe Cain... Dar, totodată, Domnul pune „un semn pe Cain, ca oricine îl va găsi, să nu-l omoare.” Eh, asta e cu totul altceva!

Deci, dacă vă uitați în jur și vedeți semnul lui Cain pe cineva, nu vă apucați să-l omorâți, că nu se știe ce se va întâmpla. Nu îl omorâți nici din greșeală, nici din neatenție! Cum? Care e semnul? Păi de unde să știm, dacă nu ni-l spune Torah? De unde îl știau ceilalți oameni de pe timpul lui Cain? Le-o fi spus Domnul care e semnul – dacă ar fi avut cui spune. Că, până una alta, după moartea lui Abel, singurul om (bărbat) în viață era Adam! Tătânele acestuia... Și tunci, de cine îi era teamă lui Cain? Ei, asta mai bine nu o întrebați – așa cum am întrebat eu pe acel preot de care am amintit, de m-am ales cu priviri încruntate... Desigur, Adam și Eva au născut fii și fiice, eventual (cum zice englezul) pământul s-a umplut de ei, unul ar fi putut, din neștiință (dar mai curând din lăcomie, egoism, ură...) să-l ucidă pe Cain ca semen al lui – dar nu atunci.

De fapt, Torah dă de înțeles că lucrurile nu au fost chiar așa. Cain a „stat în țara Noh, la răsărit de Eden.”. Cum Adam stătea la răsărit de Eden, se pare că ucigașul a rămas pur și simplu tot pe acolo. Mai mult, Noh înseamnă „rătăcitor”; deci fraza s-ar traduce mai curând prin „rătăcitor prin țara de la răsărit de Eden”. Ca și fratele lui, Abel, cel ucis, care era păstor, care va să zică. Dar nu ca Adam, care era plugar... Și cum Cain era faur, iar un faur este, prin excelență, locuitorul sedentar al unei localități, Cain este primul om amintit în Biblie că ar fi zidit o cetate, numită Enoch. Asta în numele primului său fiu, numit Enoch, bineînțeles. Și cine i-a născut acest fiu? Torah zice foarte clar: nevasta lui.

Dacă eram unul din colegii lui Nică a lui Ștefan al Petrii, aș fi holbat ochii la acestă afirmație. Care nevastă? Preotul de care am mai amintit a tușit încurcat și mi-a spus: una din surorile lui... Adică, acest Cain nu era doar ucigașul fratelui său, ci se dădea și la incest! Cu acceptul lui Adam, probabil, că e greu de crezut că își răpise nevasta și o siluise, ca orice nomad sălbatic... Ei-ei, probabil Adam nu a prea avut cum să se impotrivească, Cain avea pe undeva un semn, și cine vrea să fie pedepsit „de șapte ori”? Dar cum Cain îi era fiu și vecin, probabil bătrânul Adam – care pe atunci nu era deloc bătrân, l-a născut pe Seth (după întâmplările cu Abel și Cain) la 130 de ani și a mai trăit după aceea 800 de ani. Cum se zice, abia îi mijise barba... – a tăiat chiar vițelul cel gras și a făcut o nuntă de pomină între fiul cel ucigaș și sora acestuia – fiica lui... Nici Eva nu pare să fi avut ceva împotrivă.

Înainte de a trece la Seth, străbunul în linie directă a lui Noe și, deci, a întregii rase omenești, Biblia mai face un ultim lucru: prezintă urmașii lui Cain. E foarte greu să găsim o justificare acestei liste. În primul rând, acele personaje nu au nici o contribuție, „whatsoever”, la istoria evreilor. Mai mult, numele acestor urmași sunt variații la numele urmașilor lui Seth. Întâlnim un Enoch în fiecare listă, un Irad (în linia lui Seth Iared), un Metușael (Metușala), un Lameh (Lameh)... Singurii care nu au corespondenți sunt frații Iabal și Iubal și Tubal-Cain. De fapt, doar aceștia trei par a avea un rol: Iabal a fost „tatăl celor ce locuiesc în corturi și păzesc vitele”, adică, a păstorilor nomazi – dar atunci ce altceva era Abel? Această frază îi descrie de fapt pe semiți – nu numai pe arabi, ci și pe evrei. Să fi fost evreii urmașii lui Iabal? Nici vorbă! Iar Iubal era „tatăl tuturor celor care cântă cu alăuta și cu cavalul.” Deci, a tuturor cântăreților din instrumentele respective. Chiar și al lui David? Sau al instrumentiștilor din Templu? Se știe că ei erau urmașii lui Kohan... Iar Tubal-Cain era, poate, pur și simplu Cain care aducea din Asia Mică secretul prelucrării metalelor.

Oricum, acest lucru nu mai are importanță. Urmașii lui Cain au pierit, alături de toți ceilalți urmași ai lui Adam și Seth, la Potop. Doar Noe și fii lui au rămas, și din aceștia se trag toți păstorii, toți plugarii, toți trăitorii în corturi, toți muzicienii și toți faurii. Ce rost are lista descendenților lui Cain?

Pe parcursul poveștii biblice am vorbit despre „revoluțiile” mijloacelor de producție ale civilizației umane. Nu am făcut-o fără rost. În istorie ele se numesc, folosind limbajul de fag al istoricienilor români, „diviziuni sociale ale muncii”. După culegător a venit agricultorul. A venit apoi păstorul și apoi meșteșugarul. Au apărut mai apoi și preotul, militarul, nobilimea... Aproape de fiecare dată aceste „diviziuni” s-au produs prin (sau au fost însoțite de) convulsii sociale. Povestea lui Cain și Abel vorbește despre o astfel de convulsie. Agricultorul nu a privit cu bucurie la nomad – de cele mai multe ori acesta era cotropitorul. În istoria adevărată, ucigașul nu a fost Cain, ci Abel. Dar autorii Torei, ei înșiși urmași ai unui popor de păstori nomazi, nu puteau fi decât partinici în judecata lor. Agricultorul era sedentarul, cananitul, cel care, prin zeci de tentacule ale civilizației, reușea, până la urmă, să „cucerească” nomadul. Cine știe dacă povestea nu este un lament despre tradiția nomadă - pură, sălbatică, dar atât de liberă! -, pierdută de evrei?

Un ultim lucru. Am explicat numele lui Cain, să o facem și cu numele lui Abel. În ebraică el este Hebel, și s-ar traduce prin „puf de aer”, nestatornicie – chiar prin „nimic”. O indicație, poate, despre nestatornicia nomadului. Dar mai are un posibil înțeles: cuvântul sumerian aplu înseamnă fiu. Deci, e foarte posibil ca și această legendă, atât de organic redactată în țesătura Bibliei, să fie de origine sumeriană...