Cartea - Potopul și potopurile

Nick SAVA - Povestitorul
Cartea - Potopul și potopurile

Cum Potopul a durat vreo zece luni, ne-am zis că ne putem lungi și noi măcar două... Căci povestea Potopului este una din cele mai cunoscute și mai amănunțite povești din Torah.

 

Acum, să nu se creadă că doar evreii au avut un mit al Potopului. Nu puțini cercetători (bibliști) văd în universalitatea mitului o dovadă a faptului că povestea este adevărată. Doar că uită că celelalte populații au „uitat” de Potop, odată ajunse sub ape... Dar uite că nu au „uitat”! Și mitul potopului, ba chiar a „sfârșitului lumii” prin ape, se poate întâlni mai peste tot, din insulele Pacificului la Polul nord, din jungla Amazonului în cele africane, de la populațiile precolumbiene la chinezi. Nu există un alt mit – cu excepția celui al Creației – atât de răspândit ca cel al Potopului.



Uneori, ca la mezo-americani, distrugerea lumii de către zei prin apă este doar una din cele patru distrugeri (vezi Popol-Vuh). Altele, prin Potop văd un fenomen eschatologic prin care Lumea se sfârșește – venind sau nu o altă „lume”, poate a zeilor. Cel mai adesea, în urma Potopului prin care zeii „curăță lumea plină de păcate”, se asigură un nou start al umanității. Un exemplu în acest sens este mitul lui Deucalion din mitologia greacă, extrem de asemănător cu cel al Potopului iudaic.

 

În acest mit, pe timpul celei de-a treia epoci, „a fierului” (după cele ale „aurului” și „argintului”), din cauza păcătoșeniei oamenilor, zeii olimpieni se hotărăsc să distrugă omenirea. Dar Prometeus îl învață pe fiul său, Deucalion, să își construiască o corabie, astfel că el și soția lui reușesc să scape de înec. Când potopul ia sfârșit, corabia se oprește pe vârful unui munte și Deucalion trimite și el un porumbel care, prima dată se întoarce, semn că apele nu s-au retras, după care nu, așa că Deucalion și soția lui coboară de pe corabie. La sfatul lui Prometeus, ei înalță jertfe zeilor, îmbunându-i și obținând iertarea. Dar cum ei sunt prea bătrâni ca să mai poată naște copii, Zeus îi sfătuiesc să arunce peste umăr pietre. Din pietrele aruncate de Deucalion ies bărbați, din cele aruncate de Pyrha, femei. Aceștia vor popula din nou pământul – astfel că acum ne aflăm în epoca „de piatră”... E foarte posibil, având în vedere ce ducem în piept în loc de inimi...

Să fi avut loc un potop în Grecia? E greu de crezut, râurile în Grecia sunt scurte și puțin adânci. Nu există fluvii, iar cu marea grecii sunt învățați... Poate să fie o amintire a catastrofei care a avut loc în antichitate, odată cu explozia insulei Thera, care a creat un val tip tsunami care a distrus civilizația minoică și, poate, a măturat numeroase colectivități umane de pe peninsulă? (ceea ce a permis cucerirerea Eladei de către ahei și, poate, a provocat migrația „popoarelor mării” spre Levant și Egipt).

 

Un alt mit al potopului a fost descoperit pe tăblițele de lut din Ninive. Ele formaseră „biblioteca” lui Assurbanipal, regele Assiriei, una din cele mai bogate din antichitate. După ce au fost descoperite și cărate cu lăzile în Anglia, au zăcut acolo câteva decenii în subsolurile de la British Museum – până când un anume George Smith, care reușise să descifreze scrierea cuneiformă, a luat o tăbliță și a încercat să o citească. Spre uimirea lui, fragmentul respectiv vorbea despre un „potop” – cu sute, chiar mii de ani înaintea Bibliei! Pentru că tăblița era o copie a unui mit sumerian... Așa omenirea afla, din nou, despre eroul acelui „potop”, Ut-Napiștim și, mai ales, despre eroul epopeii, Gilgamesh. Acum Epopea își are locul binemeritat alături de alte mari epopei ale umanității: Mahabharata, Iliada, Odiseia...

 

Mitul lui Ut-Napiștim este extrem de asemănător cu cel biblic al lui Noe, uneori chiar în amănunte și expresii. În el, „străbunul” Ut-Napiștim îi povestește lui Gilgamesh, sosit pe tărâmul acestuia să îl roage să îi dea și lui „planta vieții veșnice”, despre sfârșitul lumii în urma unui potop hotărât de zeul suprem sumerian, Enlil, care a dorit să nimicească rasa umană, dedată la rele. Doar că fiul (sau fratele) acestuia, zeul civilizator Enki, s-a împotrivit – și l-a învățat pe Ut-Napiștim ce să facă: eroul, rege în Shuruppak, o cetate sumeriană, a construit o corabie și a reușit să scape de moarte – și prin el, întreaga omenire a fost scăpată. Mulți istorici văd în acest mit sursa mitului biblic. E posibil să fie așa? Probabil, da. E foarte probabil ca mitul, alături de epopea lui Gilgamesh, să fi fost foarte popular în Mesopotamia – cum ziceam, o copie a fost făcută pe timpul lui Assurbanipal, care a domnit în sec. VII î.Ch.! -, deci e foarte posibil ca cel puțin Avram și ai lui, originari din Ur-ul Sumerului, să îl fi cunoscut. Dar e posibil ca epopeea să fi circulat în mai toată lumea semitică...

 

Există și dovezi arheologice că, într-adevăr, Sumerul și toată regiunea Mesopotamiei a suferit cel puțin un potop devastator. În 1929, arheologistul englez sir Charles Leonard Woodley, făcând săpături în zona sumeriană a Eufratului, a descoperit depuneri de nămol mai groase de 3 metri. Asta indica faptul că locul respectiv a fost acoperit de un strat de apă de cel puțin 12m! Când s-a întâmplat acest lucru? Probabil în jurul anului 3000î.Ch. A fost un „potop” universal”? Probabil nu. Nici chiar întreg Sumerul nu a fost acoperit de ape – de fapt, în istoria Sumerului nu se constată o sincopă în acea perioadă. Civilizația Egipteană, extrem de înfloritoare în acel moment, nu arată nici ea urmări ce se pot pune pe seama unui potop. Ce este și mai interesant este faptul că egiptenii sunt unul din puținele popoare care nu au absolut nici un mit al Potopului! Oricum, această dată este relativ apropiată de momentul în care Potopul biblic ar fi avut loc – dacă cei ce au socotit „vechimea” lumii nu se înșeală prea mult: la o mie de ani după Facerea lumii.

 

Deci, putem spune că, în jurul anului 3000î.Ch. în Sumer a avut loc un potop devastator local. Cum e posibil? Trebuie să ținem seama că Mesopotamia este un teren plat, cuprins între zone înalte spre est, vest și nord. Un strat de numai câțiva metri de apă ar acoperi cea mai mare parte a văii, pe sute de kilometri spre nord. Dar unul de peste 10m? Ploi catastrofale în zona nordică, însoțite de o topire bruscă a zăpezilor, ar face ca Eufratul și Tigrul, ambele fluvii avându-și izvoarele în munții Caucaz, să formeze viituri care să măture orașe și sate pe largi arii. Populației din Valea dintre Râuri i se putea pare că apele au acoperit „întreg pământul”. Dacă acest lucru a avut loc simultan cu un imens val tsunami venind dispre Golful Persic (și există teorii care susțin că un meteorit ar fi putut cădea în Golf în acel moment), ar fi făcut posibilă înălțimea incredibilă până la care s-a ridicat apa. Și, mai mult, ar fi explicat de ce o corabie plecată din Sumer a fost împinsă de ape până spre munții Ararat - și nu cărată în Golf.

 

Să vedem însă unde este Araratul. Pentru geografi, care știu să măsoare înălțimea munților, Araratul nu este un munte prea înalt. Nu, comparat cu alți munți înalți ai Asiei. Desigur, Caucazul este cel mai înalt lanț muntos din zona Balcani-Caspica. Grecii îl știu drept Caucaz – acolo fusese înlănțuit Prometeus drept pedeapsă că dăduse focul oamenilor. Dar pentru asirieni – și alți locuitori ai Mesopotamiei de la începutul mileniului I î.Ch., zona se numea „Urartu”. Era, de fapt, un mic regat format în jurul lacului Van, în partea de răsărit a Anatoliei, și care ocupa o zonă pe teritoriul de azi a Armeniei, Georgiei și Turciei. Regatul a purtat secole la rând lupte cu imperiul expansionist al asirienilor și, până la urmă, a fost distrus de acesta. Nu fără a da lovituri de moarte agresorilor. La mai puțin de câteva decenii, Asiria cădea sub stăpânirea babiloniană și dispărea, la rândul ei, din istorie – definitiv. Amintirea acelui regat mândru, cu dragoste de libertate, s-a păstrat atât în denumirea muntelui Ararat – aflat doar la vreo 100km nord de Van -, cât și în denumirea modernă a zonei: Armenia.

 

Deci, venind dinspre câmpie, munții Caucaz se înalță spre nord ca o barieră. Culmea lor pare a fi cel mai înalt vârf al lumii – mai ales pentru o populație pentru care un dgebel părea „munte”. Și cum Torah se scria în perioada când la poalele Caucazului înflorea regatul Urartu, munții au fost numiți „Ararat”. Sub influența Bibliei, cele mai înalte vârfuri ale munților s-au numit mai târziu Araratul Mare și Aratul Mic. Și de atunci încoace – mai ales în ultimele decenii -, multe expediții au căutat printre ghețarii permanenți urme ale „arcei” lui Noe. Există chiar „martori oculari” (nu și probe) care afirmă că „li s-a arătat” fragmente de corabie. Există și teorii despre o conspirație care împiedică aflarea „adevărului”...

 

În ultimul deceniu a apărut o nouă teorie care ne implică și pe noi, românii. Doi cercetători englezi leagă Potopul de apariția Mării Negre. Mai precis, ei spun că, înaintea Mării, pe acel loc exista un mare lac de apă dulce. Clima temperată, un fenomen de inversiune climatică (era spre sfârșitul glaciațiunii) făcea ca Dunărea de jos și depresiunea din jurul lacului să fie extrem de bogată în resurse. E posibil ca ea să fi intrat, înaintea altor zone, în neolitic, apărând o civilizație necunoscută bazată pe agricultură, creșterea animalelor și pescuit. Urme ale ei se pot recunoaște în civilizațiile ce au urmat, mai ales Cucuteni...

 

Totul avea să se termine odată cu ruperea limbii de pământ ce separa Marea interioară (Mediterana) de Oceanul Atlantic. Nivelul mării a crescut brusc și catastrofal, făcând să se umple „strâmtoarea” dintre Rumelia și Anatolia (Bosfor și Dardanele). Acest lucru a făcut, la rândul lui, să se producă o inundație catastrofală a depresiunii din jurul lacului – în urma căreia a apărut Marea Neagră. Mare parte a populației s-a refugiat, dar nu toată, multe făpturi pierind sub valurile mării. Dintre cei refugiați, unii – pornind spre nord și vest, au dat naștere civilizațiilor europene care avea să producă, peste milenii, atât culturile neolitice cât și apariția indo-europenilor, iar alții, pornind spre sud, peste Caucaz (și „Ararat”) să coboare în valea Mesopotamiei și să facă posibilă apariția civilizației sumeriene.

 

Desigur, urme concludente nu au fost găsite. Se fac cercetări pe fundul Mării Negre; așteptăm să vedem rezultatele. Această teorie explică, într-un fel, prezența triburilor „indo-europene” în Sumer, pe de o parte, dar și a „tăbliței de la Tărtăria” (au fost descoperite inscripții și pe teritoriul Serbiei) pe valea Dunării. Ca și răspândirea, între Golful Persic și Pirinei, a numelui dat zeității Pământului, Dona (Duna, danoni...) – păstrat și în numele Dunării noastre. Timpul va aduce, poate, mai multe informații.

 

Nu putem încheia fără a aminti de un alt mit: cel al Atlantidei. De când Platon și-a scris „Dialogurile”, Atlantida a format un caz aparte. Mai ales în ultimul secol. Cercetările în locul unde ar fi trebuit să fie – în Atlantic –, nu au dat nici un rezultat. Conform configurației fundului oceanului, niciodată nu a fost posibilă prezența unei insule-continent între Europa și America. Dar prea multe mituri și legende sunt legate de existența acestui „pământ minunat” care a dispărut sub ape „într-o zi și o noapte de groază”, acoperit de ape. Unii văd în mit amintirea catastrofei de la Thera (actualul Santorini, sau insula Thira din Cyclade), de care am vorbit mai sus.

 

În apărarea versiunii biblice, s-au ridicat oameni de știință „serioși”, care au încercat să dea explicații „științifice”. Ei zic că, la crearea pământului, acum vreo 5500 de ani (cifra exactă este încă disputată), Dumnezeu a pus o calotă de gheață, transparentă, între pământ și cer (firmamentul). Acesta a făcut ca pe pământ să fi existat o atmosferă de seră care, în ciuda faptului că nu ploua (prima ploaie a fost Potopul!), toate plantele etc. aveau suficientă umezeală. Și, datorită presiunii mărite a aerului, toate făpturile trăiau mai mult, deseori luând forme imense. Așa s-ar explica reptilele antideluviene, uriașii – dar și vârstele patriarhilor.

 

În momentul Potopului, acest firmament a crăpat și s-a prăbușit pe pământ, făcând ca nivelul apelor să crească incredibil. Reptilele au pierit – nefiind luate pe arcă. În schimb, celelalte făpturi au fost luate, precum i se poruncise lui Noe. Nici oamenii nu au mai trăit mult, au dispărut și uriașii, au venit și ploile... Iar urme? În teoria lor, Canionul Colorado, de exemplu, nu a rezultat în urma coroziunii rocii în milioane de ani – pentru că nu există milioane de ani! -, ci datorită revărsării unei cantități imense de apă. Din păcate – pentru acești oameni mai curând credincioși decât de știință -, lucrurile neexplicate sunt mult mai multe decât explicațiile găsite. Astfel că, în final, se ajunge tot la „trebuie să crezi, căile Domnului nu se pot explica”.

 

Ca în orice mit, există un sâmbure de adevăr – dar este ascuns sub atâtea straturi încât nu știu dacă vom ajunge vreodată să-l descoperim. Oricum, faptele nu s-au întâmplat așa cum sunt prezentate în Biblie. Numai gândul că animalele s-au răspândit din nou pe întreg pământul, pornind de la un vârf de munte din Caucaz, în numai patru mii de ani, ne dă măsura acestui mit. Cum au ajuns marsupialele în Australia – și numai în Australia! -, fără să se fi oprit pe cale? Cum au ajuns furnicile, de exemplu, care cuceresc terenul „mușuroi cu mușuroi”? Când le trebuie sute de ani să „cucerească” o fâneață... Cum de unele animale s-au dus să se stabilească în anumite locuri și nu în altele – „fiecare după felul lor”? Chiar și credincioșii anti-evoluționiști acceptă parțial teoria: animalele s-au adaptat anumitor areale. Chiar și ei acceptă că pe Arcă Noe nu a luat toate felinele – ci doar un strămoș, din care s-au diversificat restul. Așa cum s-a întâmplat și cu toate canidele. Nu a luat pe arcă și câine, și lup, și coiot – ba chiar toate rasele de câini și de lupi și de coioți... Toată această diversificare și adaptare nu se putea întâmpla în cei vreo patru mii cinci sute de ani de care ne asigură bibliștii că au trecut de la Potop. Dar, ca tot ce este în Biblie, povestea Potopului merită a fi citită – și din ea putem axtrage numeroase învățăminte. Totul este să ne întrebăm ce vrea Domnul să ne spună prin ea, și să încercăm, cu mintea deschisă, să primim învățătura.

You voted 'up'.