Cartea - Păcatele lui Lot

Creation Category: 

Să vedem, dar, prin ce aventuri a mai trecut Avram. Din Egipt s-a întors la Betel - pe când acesta era doar un loc pe înălțimi, de adus jertfe, și a chemat din nou Numele Domnului. E bine să o faci cât de des, mai ales dacă ți-a ajutat în afacerea cu Faraon. Iar cu Avram era nepotul Lot, care avea și el „oi, boi și corturi" - deși nu ni se zice dacă își vânduse nevasta vreunui egiptean. Și cum locul nu era mare, iar „Cananiții și Feresiții locuiau atunci în țară", ciobanii lui Lot (Biblia îi numește „păzitori") se cam băteau cu cei ai lui Avram pe locurile de pășunat (deci, Miorița este universală...). Așa că unchiul i-a zis lui Lot să își cam caute de drum, să nu se ajungă la lucruri mai rele... „Oare nu e toată țara înaintea ta?", zice bătrânul Avram, care deja se considera stăpân peste Canan, bazându-se pe cuvântul Domnului. Și acesta (Lot) a ales să se ducă pe Valea Iordanului, un adevărat Eden pe pământ, zice biblistul - înainte să fi distrus Domnul Sodoma și Gomora.


Cu aceasta începe șirul de evenimente legate de Lot. Acesta, zicea un pastor în una din predicile lui, este dovada că pornind greșit în viață, nu putem ajunge decât rău. Așa și cu Lot. L-a luat bunul și pașnicul Avram cu el, a adus binecuvântarea Domnului și asupra capului lui - și ce face Lot? Se ia la bătaie cu „îngrijitorii" lui Avram, deși erau frați. Mai rău, ca să îi meargă lui bine (și oilor, boilor, îngrijitorilor...), își părăsește unchiul cu binecuvântarea lui cu tot și se duce acolo unde e bine, în câmpia bogată „ca o Grădină" a Sodomei și Gomorei până la Țoar. Și de acolo începe tot răul, după cum vom vedea.

Deci, imediat după despărțire, în timp ce Avram își ridica din zona săracă dintre Betel și Ai corturile și le muta „la stejarii din Mamre" (unde mai fusese pe vremuri), lângă cetatea numită atunci Kiriath-Arba (ce va deveni Hebron, așa cum îl numește aici biblistul, cu secole înainte de vreme) și se îmbogățea cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pe capul lui Lot cădea prima năpastă. Împărații „din Câmpie" se hotărăsc să atace Sodoma. Biblia datează acest război „pe timpul lui Amrafel, împăratul Șinearului" - deci, a Sumerului. Alături de acesta, în coaliție participă Chedorlaomer împăratul Elamului, Arioc, împăratul Elasarului și Tidal, „împăratul Goimului" (prin „goim" evreii înțeleg „națiuni", „neamuri"). Asta ne poate ajuta să vedem cam când s-a petrecut războiul.

Din întâmplare înțelegem că, deși primul numit este Amrafel, regele Șinearului, de fapt conducătorul coaliției este regele Elamului, Chedorlaomer. Este un moment în istorie când situația prezentată pare să fi fost posibilă. Cam odată cu apariția amoriților în Mesopotamia și cucerirea de către ei a Babilonului, puterea Sumerului decade. Elasar pare să fie cetatea Larsa, la circa 20 de mile de Ur - deci, indică faptul că puterea Urului asupra cetăților Sumeriene este slabă. În acest moment se pare că Elamul, aflat timp de secole sub stăpânire sumeriano-akadiană, își revine și atacă la rândul lui Sumerul. Și Babilonul, care va atinge epoca de apogeu sub Hamurabi (circa 200 de ani mai tîrziu), poate participa în coaliție doar ca „aliat" a Elamului. În sfârșit, Tidal este legat de regele Tudhalya I al hitiților, regat anatolian care se ridica în acea perioadă. Fiind totuși prea departe de regiunea în discuție, e posibil să fie vorba doar de trupe de mercenari hitiți. Ca o concluzie: e posibil ca evenimentele să fi avut loc prin anii 1900 î.Hr., pe când Elamul, după ce cucerise (temporar) Mesopotamia, încerca să cucerească întregul Corn - ajungând astfel în conflict cu cetățile de pe valea Iordanului.

Care erau aceste cetăți? Biblia le numește „Sodoma și Gomora". Valea Iordanului este, într-adevăr, cea mai fertilă din zonă. Clima Cananului este relativ aridă, deși prezintă una din cele mai specifice caractere. Pornind de la malul Mediteranei spre Est, clima are diferite zone - deci, și terenul are diferite grade de fertilitate. Niciodată Cananul nu a fost acea „țară unde curge laptele și mierea" cum ne este prezentată în Biblie dar, comparată cu zonele limitrofe, era totuși un teren binecuvântat. Poate de aceea populația băștinașă, cananiții, depindeau atât de mult de cultul fertilității. Deci, fâșia litorală era bogată, udată de ploile din timpul iernii și primăverii - dar relativ secetoasă în timpul verii. Urma o zonă de dealuri, întinsă până la culmea muntoasă paralelă cu litoralul, propice culturii măslinului și viței de vie - dar puțin în afară de asta. Ploile erau mai abundente decât la șes. Cu totul altceva era următoarea zonă: munții (numiți de către evrei „Sălbăticia"). Pe ei se scuturau mai toate ploile venite dinspre Mare - dar în afară de ierburi, nu creștea mai nimic - chiar și pădurile erau rare. Era zona unde semiții își creșteau oile și caprele. În sfârșit, dincolo de munți terenul devenea semi-deșertic, lipsit de ploile care se scuturau deasupra munților. În această zonă, singura zonă fertilă era Valea Iordanului.

Cum ziceam și în altă parte, aici a apărut una din primele cetăți umane din istorie: Jerihon. Nu era o cetate așa cum aveau să fie cele din perioada istorică, dar se apăra prin faptul că avea străzile în formă de spirală, iar casele nu aveau intrări din stradă - ci din curțile interioare. Accesul se făcea pe scări care, în caz de atac, se ridicau, transformând casele în „zid de apărare". De pe acoperișurile lor plate, localnicii puteau trage cu arcul asupra atacatorilor. Așa se explică de ce, o cetate fără ziduri de apărare, a putut supraviețui mii de ani - până când tehnica de luptă și strategia asediilor a făcut sistemul absolit. Cetatea avea depozite de grâne - semn că agricultura era înfloritoare - și aici întâlnim primele „sculpturi" umane. De fapt, este vorba de „îmbrăcarea" craniului celui decedat cu lut, ceea ce îi dădea o fizionomie (probabil asemănătoare decedatului). În zilele noastre, figura decedatului este modelată (cu plastelină sau ceară) în reconstituiri după aceeași tehnică veche de 7000 de ani!

Dar altfel Valea Iordanului nu este „Grădina" pomenită de Biblie, și nu a fost niciodată comparabilă cu Mesopotamia sau Egiptul. Terenul nu se pretează irigațiilor. De fapt, râul Iordan este un râu extrem de diferit de toate celelalte din lume. Deși curge pe o vale de cca 210 km, prin meandre atinge o lungime de peste 400 km. Are un curs rapid, coborând din zona Munților Libanului la nivelul Mării Moarte, o cădere de aproape 800m - ceea ce îi face pe unii să presupună că numele îi vine de la „curs rapid" (probabil nu din ebraică, ci de la un cuvânt similar în cananită - traducând poate un cuvânt al băștinașilor). Mai bine de două treimi din curs este sub nivelul mării (oceanului planetar). Valea este mărginită de dealuri infertile, iar temperatura ajunge la peste 45C în timpul verii! E drept, Geneza ne spune că aceasta este numai de când Domnul a distrus Sodoma și Gomora...

Cetățile avute în vedere de atacatori erau în Câmpia Sidimului, în număr de cinci: Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim și Țoar. Câmpia Sidimului este numită și „Marea Sărată". Acest fapt îi face pe bibliști să afirme că Marea (numită de noi „mare", dar niciodată de evrei!) „Moartă" să fi apărut pe locul unde au fost Sodoma și Gomora, tocmai prin distrugerea lor de către Dumnezeu. Mai ales că până în acest loc Marea nu este amintită niciodată în Biblie - deci poate nici nu a existat. E adevărat, nu este amintită - doar că asta nu înseamnă că nu exista. De fapt, Marea ocupă unul din cele mai adânci locuri din Marele Rift care se întinde din Munții Libanului până tocmai în sudul Africii, cale de peste 6000km (cuprinzând Valea Iordanului, Marea Moartă, Marea Roșie, marile lacuri din Africa Rudolf, Albert, Tanganyka și Nyassa). Deși mică în ceea ce privește suprafața (multe lacuri sunt mult mai întinse decât această „mare"), este una din cele mai adânci: adâncimea medie este de peste 300m!

Deci, ar fi trebuit să apară cel puțin pe timpul Potopului, râul Iordan neputând să o umple. De fapt, apa râului Iordan nu este suficientă să mențină măcar nivelul mării constant (noroc că mai sunt și izvoare...) Neavând legătură cu oceanul, fiind de fapt pe fundul unei văi la peste 400m sub nivelul oceanului planetar, într-un climat unde temperaturi de peste 50C nu sunt rare, avaporarea este extrem de intensă. Așa se face că mineralele cărate de râu, oricât de puține ar fi ele, să se acumuleze în apa mării, astfel că salinitatea ei este de peste șapte ori mai mare decât cea a oceanului, și conține multe alte substanțe chimice (romanii numeau marea Asphaltis). Statul Israel a construit multe uzine chimice care le extrag direct din apa mării, ca din mine...

Așa că este greu de știut unde au fost cele cinci cetăți - mai ales că intensele săpături arheologice din zonă nu au dus la nicio descoperire. Afirmațiile celor care fac scenariile unui război „stelar", atomic, în zonă, nu se pot susține, de asemenea. Chiar dacă există o anumită concetrare de radiații, asta se explică mai curând prin fenomenul de depuneri de săruri, descrisă mai sus. Sunt totuși unii arheologi care afirmă că cetățile ar fi fost situate în zona de sud a lacului, într-o perioadă în care clima a fost mai propice agriculturii, în zona unde nu mai puțin de trei ueduri (care pe atunci aveau, poate, înfățișare de râuri - mai importante Arabah și Zered) se pretau irigațiilor. Fenomenul descris în Geneza (vom vedea mai târziu) seamănă a explozie vulcanică - astfel explicându-se distrugerea cetăților pe cale naturală. Ceva urme de activități vulcanice s-au găsit - dar, repet, nici o urmă de ruine.

Atacatorii înfrâng mai multe neamuri cananite întâlnite în cale (Rephaim, Zuzim și Emim), apoi pe Horiți și Amaleciți (neamuri ne-cananite), astfel că regii cetăților din Câmpie le ies înainte. S-au ales cu bătaia și pierderea cetății Sodoma - moment în care Lot și ai lui sunt luați robi împreună cu alți locuitori ai cetății. Aici (zicea pastorul) se vede ce înseamnă să fii cu Domnul - sau cu bogățiile lumești. Cele lumești se spulberă și sunt răpite - dar Avram, cu ajutorul Domnului, a 318 oșteni și a surprizei, reușește să-și elibereze nepotul (Afirmația că a bătut întreaga oaste a celor patru Împărați este,probabil exagerată. A fost un atac de noapte, cu singurul scop de a-i elibera pe „evreii" lui Lot.)

Ei, se pare că Lot nu a învățat mare lucru din întâmplare, că îl vedem întorcându-se la Sodoma și apucându-se din nou să îngrămădească bogății peste bogății (toate, lumești). Așa că vine a doua năpastă. Vizitează Dumnezeu și alți îngeri ai Lui pe Avram, iar îngerii se duc să îi facă o vizită lui Lot. Sodomiții (le vine numele de la patima sodomiei - sau invers?) vor să îi „cunoască" pe îngeri. Și Lot ce face? Încearcă să-i convingă pe vecinii sodomiți cu plăceri sodomice de faptul că sodomia nu e plăcută în ochii Domnului? Încearcă să dea ceva „oi, boi și corturi" - că are multe - în schimbul liniștii oaspeților? Are încredere în puterea îngerilor (și își spune în gând: „aha, ați dat de dracu'!")? Nu, nici vorbă: își oferă fetele nenuntite spre împreunare „cu toată cetatea"...

Drept pedeapsă (nu lui Lot, ci sodomiților), „bărbații aceia" (aici e vorba despre îngeri, în caz că nu ați înțeles) îl scot pe Lot afară din cetate și îi spun să plece, că cetatea va fi distrusă. De data asta Lot crede (doar îi văzuse orbindu-i pe sodomiți), dar, ca tot evreul, se cam târguie: „lasă întreagă cetatea Țoar, uite ce mică e, neînsemnată - tocmai bună să mă duc acolo..." Și i se dă voie. Aici îl vedem pe unchiul (devenit între timp Abraham) arătând cum se târguiește evreul priceput, când vrea. Și se târguie cu Domnul, și acesta se lasă tărguit, de parcă nu ar știi ce urmează să se întâmple: tot voia Lui se face, și dacă a hotărât distrugetrea Sodomei și Gomorei (ce caută Gomora în acestă poveste de păcate a Sodomei?), le va distruge. (Cei ce îl știu pe Dumnezeu, dar cred mai puțin în poveștile biblice, ar putea întreba: de ce nu i-a spus Domnul lui Abraham: „Bre Abrahame, hai să nu pierdem vremea. Știu că tu o să tot mă întrebi ba de cincizeci, ba de treizeci, ba de zece - dar eu îți spun că nu sunt nici măcar zece ne-sodomiți în cetatea Sodomei, așa că tot o distrug!")

Și distruge, în zori, cetățile cu foc și pucioasă ce curge din Cer, și o dată cu ele locuitorii și tot ce creștea pe Câmpia Sidimului „adică Marea Sărată". Dar își „aduce aminte" de Abraham și Lot, și le scapă viață, de pot ei vedea deasupra câmpiei un fum gros ca din cuptor (doar nevasta lui Lot este prefăcută în stâlp de sare...)

Zic futuriștii (și Deniken): este evident că acolo s-a dat cu bomba cu neutroni, chiar una „curată" (din moment ce nivelul de radiații nu este prea mare, iar cetatea Țoarului, aflată numai la o aruncătură de băț, a scăpat nevătămată). Așa se explică și îndemnul către Lot să se ducă „la munte" - se știe (de unde?) că acolo efectul bombelor este mult redus. Povestea cu nevasta lui Lot (ar fi trebuit să i se spună măcar pe nume...) este mai greu de crezut - dacă nu este pur și simplu o metaforă, să ne învețe ce efect poate avea nerespectarea poruncii lui Dumnezeu. Cine știe în ce s-a prefăcut? E de bănuit că ceilalți nu au întors capul să vadă de ce întârzie... În plus, privind o explozie atomică nu te prefaci în stâlp de sare - cel mult orbești. (Dacă era să ardă, să se prefacă, adică, în cenușă, același lucru s-ar fi întâmplat și celorlalți, că se uitau sau nu înapoi...) Dar dispariția ei are un rost: îl transformă pe Lot în bărbat singur, tocmai bun de împreunat...

Și iată cum vine a treia năpastă: păcatul lui Lot cu singurele lui fete nenuntite. Deși ajunsese în Țoar, Lot s-a hotărât că tot la munte e mai bine. Așa că s-a retras într-o peșteră, ca ermiții (și cu cele două fete, pe post de măicuțe...) Numai că la ele a intrat diavolul și și-au dorit bărbat. Și, uitându-se în jur, l-au văzut doar pe bătrânul lor tată, cel mai „bărbat", și și-au spus. „Tatăl nostru este bătrîn și nu mai este nici un bărbat în ținutul ăsta ca să intre la noi, după obiceiul tuturor țărilor." Păi, da, așa e obiceiul: bărbații să „intre" la fetele care nu au cunoscut bărbați. Puteau ele să „intre", de exemplu în mica cetate a Țoarului; greu de crezut că pe acolo nu era picior de bărbat - mai tineri și mai vârlavi decât bătrânul Lot. Sau, dacă le stătea capul la nuntit cu alt evreu, îl puteau ruga pe Lot să trimită pe cineva, sau să plece cu toți, la și mai bătrânul Abraham, care avea cu el nenumărați evrei vârlavi și ciobani pe deasupra.

Dar nu și nu! Ele vor musai pe Lot „Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin, și să ne culcăm cu el, ca să se păstreze sămânța prin tatăl nostru," Unii s-ar putea întreba: de unde vin? Să se fi apucat Lot să crească viță? Să își facă singur vinul, acolo, în peșteră? S-or fi dus fetele, poate, jos în cetatea Țoarului, să cumpere vreo amforă din vinul local, dar în cetate erau numai spurcați de goiim, și aceia încă mai bătrâni decât Lot, sau poate sodomiți de felul lor? Nu putem știi. Doar că cele două fete (nici lor nu le știm numele, deși era intersant să aflăm numele unor fete atât de mintoase...) li s-au născut băieți: Moab și Amon, părinții unor neamuri cu care evreii au avut de tras în secolele de mai târziu. Dar nu li s-a făcut pe voie: „sămânța" s-a păstat nu de la tatăl lor, ci de la Abraham!

Iată deci, iubiții mei (încheia pilda pastorul cu pricina) unde duce despărțirea de Dumnezeu. De la robia sub dușmani, la robia sub păcat. Și, în timp ce sămânța celui ce umblă cu Domnul s-a răspândit în întreaga lume, unde este sămânța lui Lot? Acasă, am spune noi, știind că urmașii amoniților și moabiților sunt chiar iordanienii de azi. Și trăind și ei pe aceste timpuri, s-au împrăștiat și ei în toată lumea, ca tot imigrantul doritor de mai bine. Așa că noi, urmașii lui Abraham în sens apostolesc (creștinii) îi avem alăuri pe urmașii lui Abraham (în sens iudaic), ba chiar și pe ai lui Ishmael, fiul lui Abraham (musulmanii de arabi) și chiar și pe urmașii lui Lot. Frați cu toții, încă de la Adam...