Cartea - Ni se pregătește un Exod

Creation Category: 

Până aici am urmărit prima carte din Torah, numită de noi „Facerea” („Creația”), numită de evrei „La început”. Ei numesc o carte după primele cuvinte din ea. Așa e și în cazul celei de-a doua cărți, pe care o începem aici. Ceea ce noi numim Exodul (sau Ieșirea), evreii numesc „Acestea sunt numele” (sau, în traducerea românească „Iată numele...”) – pe scurt, „Numele”.



Deci, Exodul începe cu o nouă genealogie - modul în care Redactorul a găsit cu cale să unească diferitele surse într-un tot unitar. Nu aduce nimic nou, sunt numele fiilor lui Iacov (Israel) care au intrat cu el în Egipt. Cu totul, zice Biblia, erau „șaptezeci de suflete" ieșite din coapsa lui Iacov - și nu vom știi niciodată dacă sunt socotiți doar partea bărbătească... E ultima dată când fii lui Iacov sunt pomeniți ca persoane, și nu ca triburi.

După aceea, autorul trece direct la miezul problemei. În cei patru sute de ani de la dispariția lui Iacov, cei șaptezeci se înmulțiseră nemăsurat. Zice Biblia că în Egipt se ridicase un alt faraon, „care nu îl cunoștea pe Iosif". Deși lasă să se înțeleagă faptul că acest nou faraon urmează imediat după cel ce îl „cunoscuse", cum zic, trecuseră câteva sute de ani. Nu era de mirare ca la un moment dat un faraon să nu mai cunoască numele unui vizir cananit.

Mai ales că între timp avuseseră loc schimbări majore în Egipt. După lupte seculare (care chiar au durat vreo două secole) egiptenii, conduși de regii din dinastia tebană, reușiseră să îi alunge pe hicsoși, întinzând din nou regatul unit de la cataracta a șasea până la Mediterana, ba chiar cucerind Cananul. Aliații hicsoșilor trebuie să fi simțit pe propria piele răzbunarea foștilor ocupați. Noul faraon, „al opresiunii", văzând numărul mare al „evreilor" și temându-se că ei se vor alătura „dușmanilor", a pus peste ei „supraveghetori" și i-a pus la muncă. Să construiască, mai precis. Se pare că mai tot emigrantul cu asta începe...

Cine erau acei „evrei"? Biblia îi numește „copiii lui Israel". Mai probabil erau numiți „habiru", străini, și printre ei numărau nu numai „israeliți", ci din toate neamurile de străini aflate în acel moment în Egipt. Dar e posibil ca numărul lor să fi fost atât de mare încât să fi pus în pericol existența regatului egiptean? E greu de zis, mai ales că Egiptul a fost deseori confruntat cu răscoale ale sclavilor. Dar e foarte probabil că numărul lor nu depășea câteva zeci de mii.

De ce atunci Faraon este pus să ia măsuri de control al natalității „evreilor"? Ce „dușman" ar fi putut ajuta ei? Ținând cont că evreii locuiau în Goșen, provincia estică dintre Nil și Sinai, e evident că acel „dușman" putea sosi numai de acolo. Că era, probabil, semit, ca și majoritatea sclavilor. Pentru a afla mai multe, să vedem cine ar fi putut fi acest „Faraon al opresiunilor".

Pe la 1570, regele de la Teba, Ahmose I i-a învins pe hicsoși și a format Regatul Nou, mutând capitala la Memphis, de unde avea un control mărit peste cele două regate. Probabil din acel moment, soarta semiților care nu au părăsit regatul a început să se înrăutățească. Dar nu el, nici urmașii lui nu pot fi considerați acel Faraon din Exodus. E prea devreme, ținând cont de momentul în care Israeliții ocupă Cananul.

Ahmose este urmat de câțiva regi războinici, expansioniști, din care cel mai mare a fost Thutmose III, cel care, înfrângând la Megiddo (în Canan) o coaliție a regilor din zonă, a lărgit „imperiul" până dincolo de Eufrat și până la porțile Asiei Mici. Această regiune a stat sub egipteni sute de ani, chiar dacă regii s-au arătat mai puțin puternici. Unii din ei, ca Amenhotep III, și-au îndreptat atenția spre sud, cucerind Nubia și apoi Ethiopia - moment de maximă extindere a Egiptului. A venit apoi Amenhotep IV, regele „eretic" Ikhnaton („Aton e mulțumit"), preocupat mai ales de reformele lui religioase (a introdus o formă de monoteism care, cine știe, a influențat poate monoteismul mosaic) și artistice. Pe timpul domniei lui (nu foarte lungi) Egiptul a slăbit și guvernatorii lui din Canan cer ajutor (cereri se pare rămase fără răspuns) să poată opri invazia „străinilor" (prima dată când apare numele de „habiru") dinspre răsărit. Să fie el Fraon al Exodului, slab militar, înteresat în arte și religie, când israeliții, profitând de slăbirea statului, dar oprimați și folosiți ca sclavi în construcții, au fugit? Din nou, e prea devreme, iar construcțiile făcute de Ikhnaton au fost făcute la noua lui capitală, Akhenaton (actualul Tell el Amarna), în partea de sud-vest a Deltei, departe de Goșen. Mai mult, acei atacatori, „Khabiri", se par că anunță sosirea în zona Cananului a Edomiților, Moabiților și Ammoniților, triburi semite care vor înființa regate - pe care triburile de „evrei" le vor găsi în calea lor.

După câțiva faraoni slabi (inclusiv ginerele lui Ikhnaton, Tutankamon), pe tron vine o nouă dinastie prin primul ei faraon, Ramses I. Poate asta este o indicație. În Biblie, israeliții sunt puși să lucreze ca sclavi în două localități: în Pithon și Ramases. Ambele sunt localizate în Goșen, grânarul Egiptului, la est de Deltă - de fapt, pe un canal săpat de Ramses II. Poate că Ramases este chiar „Ramses" - în ebraică se scrie la fel. Deci, probabil acest Faraon al Opresiunii este un faraon al dinastiei a 19-a, venită la conducere chiar înainte de 1300 î.Hr. Asta dacă a existat un astfel de faraon...

Cel mai puternic (și mai cunoscut) faraon al dinastiei a fost Ramses II, care a domnit peste 45 de ani. El a ținut în frâu cu putere teritoriile moștenite. A intrat în conflict cu regatul Hitit și a trebuit să se retrragă, în urma bătăliei cu rezultat neconcludent de la Kadesh, pe Eufratul superior. Din acel moment sensul dezvoltării Egiptului va fi unul descendent, ce va duce la ocuparea lui de străini și dispariția lui ca regat. Dar pe timpul lui Ramses II asta nu se întrevedea: Egiptul era la apogeu!

Să fi fost el acel Faraon al Opresiunii? E posibil. Pe timpul lui s-a construit mult, avea nevoie de sclavi mulți. De fapt, e incorect să socotim pe lucrători „sclavi". Ei erau „rechiziționați" și obligați să muncească, dar administratorii, „supraveghetorii" nu aveau drept de viață și moarte asupra lor, așa cum e prezentat în Biblie. Uciderea noilor născuți nu face sens. Într-un stat sclavagist, sclavii sunt cea mai mare bogăției. Dintotdeauna și peste tot, stăpânii de sclavi au încercat prăsirea supușilor, nu limitarea numărului lor.

Ajungem la următoarea fază a povestirii: persecutarea israeliților. Aceștia, aflați în „robie grea", sunt puși să facă adobe: cărămizi din lut nears, folosite la construirea zidurilor. Se zice că au construit cetățile Pithon și Ramases. În acele locuri se aflau mari silozuri în care erau depozitate grânele - și nu putem știi dacă aceste silozuri nu datează încă de pe timpul lui „Iosif". Cele două cetăți aveau rolul, probabil, de apărare în fața unui eventual atac dinspre răsărit, ca și - pe timpul lui Ramses -, ca tabere unde se adunau produse în vederea campaniilor lui în Levant. Faptul că israeliții locuiau în zonă făcea ca folosirea lor să fie cât se poate de naturală. E foarte posibil ca ei să fi lucrat ca „zilieri", primind hrană și bani - și nicidecum asupriți așa cum se scrie în Biblie.

Dar Faraon, văzând că doar munca nu îi oprește pe evrei să procreeze (de te și întrebi cât de tare munciți erau peste zi, dacă seara mai aveau putință...), dă ordin celor două moașe ale israeliților (că erau doar două reflectă cât de „mare" era comunitatea...) să lepede nou-născuții masculini, păstrând doar fetele. Asta nu face absolut nici un sens! Fetele sunt cele care, cândva, vor procrea... Dacă vrei să extermini o nație, elimini femeile. Pe de altă parte, bărbații sunt cei ce muncesc - un stăpân de „robi" va prefera oricând să aibă sclavi de sex masculin. Dar, desigur, pentru evrei uciderea bărbaților, inclusiv a „întâiului născut" era mult mai gravă decât uciderea fetițelor fără nume...

Și văzând Dumnezeu că moașele au făcut bine, le-a făcut case... Frumos. Doar că numai o pagină mai încolo aflăm că „Dumnezeu a auzit strigătul lor (a israeliților) și și-a adus aminte de legământul cu Abraham". Ca să vezi, după patru sute de ani, din care în două evreii au fost în robie, Dumnezeu și-a amintit... Oricum, între timp se născuse Moise.

Nu știm dacă Duumnezeu era pe acolo, dar aflăm că Faraon, exasperat că are și băieți printre fetițe, a dat ordin ca toți băieții să fie atuncați în Râu (cum ziceam, acesta era Nilul). Părinții acestui Mosheh, ambii din tribul lui Levi, l-au ținut ascuns trei luni, dar apoi, fiindu-le teamă că cineva va auzi scâncetele lui, l-au pus pe o arcă din papură unsă cu smoală (hehe; smoală în Egipt!) și i-au dat drumul pe apă. Biblia nu zice nimic, dar precis Dumnezeu a făcut o minune și a scăpat copilul.

În primul rând, marea minune constă în scăldătoarea fiicei lui Faraon în Râu. Printre păpuriș, stuf și papirus, care va să zică. În apa lutoasă, plină probabil cu tot ce găseau de cuvință oamenii să arunce în ele (pe atunci, Râul era cloaca locală...) Printre crocodili și alte feluri de hipopotami, șerpi veninoși și ne, lipitori, căpușe... Trebuia să se înființeze - ai crede după Biblie - Hollywood-ul pentru ca oameni să învețe să își construiască un bazin cu apă curată, în care o biată prințesă să se poată scălda mai puțin „natural". Puteți afla de la egiptenii de azi cât de des fac ei scaldă în Nil...

Deci, fiica lui Faraon (ar fi trebuit să i se spună măcar numele - dar dacă nu se spune nici a mamei lui Mosheh, nici a surorii lui, de ce ni s-ar spune cel a unei egiptence?), a recunoscut imediat, dup tăierea împrejur bănuiesc (deși majoritatea egiptenilor masculi se tăiau împrejur) că e vorba despre un băiat „evreu". Și sora băiatului, trecând pe acolo ca din întâplare (vă las pe voi să ghiciți cât de ușor era ca o sclavă străină să se apropie de fiica faraonului) i-a sugerat să îi găsească o moasă să alăpteze copilul. De parcă fiica Faraonului își făcuse din acel moment dat un singur scop în viață: să scape copiii evreilor. Sau poate doar pe acesta - dacă tot l-a scos din apă. I-a pus și nume: Mosheh, ceea ce înseamnă, zice autorul, „scos" (din apă). Desigur, fiica faraonului era cât se poate de versată în limba ebraică - dacă tot erau sclavi evrei dincolo de râu...

Lucrurile stau puțin mai altfel. Capitala Egiptului, locul unde locuia Faraon împreună cu toată familia lui, era Memphis, în capătul sudic al deltei (cam pe unde este Cairo de azi). Uneori locuiau și la Tanis, în mijlocul Deltei pe unul din brațele mai mari ale Nilului. Oricum, departe de ținutul Goshem, de Pithon și Ramases, locul unde trăiau evreii. Posibilitatea ca o bărcuță de papură să o ia la deal pe Nil până la palatul lui Faraon, locul unde o eventuală fiică s-ar coborâ în apele murdare, printre crocodili, să salveze un copil, sunt nule. Decât dacă crezi nedisimulat în minunea lui Dumnezeu. Da, el poate face și astfel de minuni.

Pe urmă, numele dat copilului. Prințesa nu trebuia deloc să știe limba ebraică: numele este cât se poate de... egiptean! Nenumărați faraoniu au avut particula „mose" în nume: Camose, Ahmose, Thutmose, chiar și Ramses (Ra-mose), În egipteană, „mose" înseamnă „fiu". Numele ebraic este Mosheh, pe care autorul Torei l-a asimilat cu „mashah" (ceea ce e cu totul altceva...) care înseamnă, într-adevăr, „a scoate din apă"

Cine a fost acea prințesă? Probabil nu vom ști niciodată, deși tradiția o numește „Meris". Este un nume des întâlnit în inscripții și, probabil, de la el vine și numele sorei lui Mosheh, Meriam. Singurul lucru pe care tot tradiția ni-l spune este că Ramses II avea vreo 50 de fete...

Dar cât de adevărată poate fi această poveste? Foarte mulți cercetători și-au arătat îndoiala. Este o poveste mult prea cunoscută în diferite alte civilizații. Se pare că cea mai veche versiue este cea a marelui conducător Sargon al regatului mesopotamian Agade (Sharukin al Akadului). Născut „din flori" de o nobilă, a fost pus în bărcuță pe Eufrat (acolo, da, se găsește smoală din belșug). L-a găsit un grădinar care l-a crescut. Zeița Ishtar a prins drag de el și l-a ajutat să pună mâna pe putere, înlocuind conducerea sumeriană cu cea acadiană. Asta se întâmpla cu 1000 de ani înaintea lui Mosheh. Era una din cele mai populare povești babiloniene și au fost găsite nenumărate tăblițe cu ea. E foarte posibil ca Redactorul Torei să o fi cunoscut pe timpul Exilului și să fi modificat versiunea originală a poveștii lui Mosheh. O altă variantă, tot atât de cunoscută de noi, este cea a lui Romulus și Remus. Iar în basmele europene și asiatice, sunt numeroase alte variante...

Despre următorii ani din viața lui Moise nu ni se mai spune nimic, il vom întâlni din nou matur. Cei ce i-au scris viața romanțată, ba au făcut și filme, ni-l prezintă crescând la curtea faraonului ca un adevărat prinț, extrem de inteligent, învățat, bun luptător - având egal doar pe viitorul mare faraon Ramses II - dar neuintând niciodată că are sânge vreu. Cum, de unde știe asta, nu ni se spune. Nici Exodul nu o face. Ni-l prezintă din nou pe când avea vreo patruzeci de ani. Rabinii, pe urmele lui Josephus, au creat o serie întreagă de povești (cât se poate de fantastice) despre tinerețea și maturitatea lui. Printre altele, ni-l prezintă și ca rege al Etiopiei! Dar despre maturitatea lui Moise vom vorbi în capitolul următor.

You voted 'up'.