Cum ziceam în articolul trecut (vă puteți convinge citind... Biblia), sursa J ne spune că JHWH, Domnul Dumnezeu, a făcut omul și l-a pus în grădina pe care o sădise „în Eden, spre răsărit”. Și acolo a „făcut să răsară tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul cunoștinței binelui și răului”. De aici ni se trage totul...
Dar înainte să mergem mai departe cu povestea, să vedem unde este „grădina”.

Pentru că tradiția a pus nume acestei grădini, nenumite de Biblie. De la locul unde se afla, „în Eden”, i-a spus „grădina Edenului” și, prin extrapolare, chiar Eden. I s-a mai spus „Rai” – și nu mă întrebați de ce, că nu știu. Unii i-au mai spus Paradis – dar acesta înseamnă pur și simplu „grădină” în limba farsi (persană): pairi-daeze. Și pentru că încercările de a o găsi undeva pe pământ au dat greș, unii i-au mai spus Heavens, Ceruri. Adică, este și acuma undeva, în Ceruri, această Grădină-Rai; dacă vom fi cuminți, poate vom ajunge să o vedem...

Dar unii chiar au făcut tentative să găsească acel loc minunat de unde Omul a început să împânzească lumea. Biblia ne dă câteva informații care ne poate ajuta în căutarea noastră. Oare? Mai întâi, ni se spune că este „în Eden, spre răsărit”. Poziția ei răsăriteană este destul de vagă – pentru evreii așezați pe malul Mediteranei, mai toată Asia se afla mai „la răsărit”. Hai să zicem că nu era în Asia Mică (aflată în Nord), nici în Creta (aflată în Vest), nici măcar în Egipt (aflat spre Sud) – toate aceste locuri fiind considerate drept leagăne ale civilizației umane. Dar mai este un loc care a fost luat în considerare: Sumerul, acolo unde (zice un autor de cărți) a început istoria. Nu e chiar adevărat, istoria a început în multe locuri, mai ales prin Etiopia, și mai nou în Asia Mică și chiar și Ierihon, pe Pământul Sfânt – dar doar la Sumer ne putem referi atunci când vorbim despre „civilizație”. Pentru că, deși mai sunt orașe vechi ici și colo, doar în Sumer putem vorbi, de undeva de pe la 4000îHr, despre orașe (civil înseamnă locuitor al orașului). Și, iată!, Sumerul este la răsărit de Iudea.

Pentru mai toate popoarele acelor timpuri, Mesopotamia („țara dintre râuri” în limba greacă) putea fi numită, pe bună dreptate, Grădină. Pairi-daezo. Mesopotamienii au fost primii care au descoperit irigațiile și le-au folosit intensiv (și extensiv). În timp ce restul Orientului Apropiat era mai mult sau mai puțin semi-deșertic (sau deșertic de-a dreptul), în această adevărată grădină se obțineau până la trei recolte pe an! În această zonă se găsesc în stare sălbatică cele mai multe plante care fac, de atunci încoace, baza hranei oamenilor. Vremurile au făcut ca „pomii frumoși la privit și buni la mâncare” să dispară, dar în antichitate creșteau pe acolo măslinii, curmalii, portocalii, rodiile, piersicii, caișii... Zonele necultivate cu grâne și legume erau acoperite cu ierburi zemoase, permițând creșterea animalelor. Atât de mult încât, de-a lungul timpului, Mesopotamia nu numai că a făcut numeroase populații să se reverse spre alte zone (inclusiv evreii), ci au și atras nenumărați cuceritori. Și toată zona, arcuindu-se de la Golful Persic prin Siria până în Iudea la gurile deltei Nilului, a fost supranumită, din cele mai vechi timpuri, „Cornul Abundenței”.

Cele două râuri între care se întinde „Țara dintre Râuri” sunt Tigrul și Eufratul. Biblia ne dă detalii despre râul care „ieșea din Eden” și care se despărțea în patru brațe. Ultimele două – pentru că am început cu ele, se numeau... Hiddekel și Eufratul. Aha! După ce vedem că Hiddekel „curge la răsăritul Asiriei”, dându-ne astfel posibilitatea să îl identificăm în Tigrus, vedem că... lucrurile nu stau chiar așa. Hiddekel este împrumutat din limba asiriană (tot semitică), în care este numit i-di-klat. Tigrul nu a format granița estică a Asiriei, țara întinzându-se pe ambele maluri ale fluviului. Dar, e drept, orașul Ashur, la un moment dat capitala țării și imperiului asirian, se afla pe malul vestic al Tigrului.

Al treilea râu este Eufratul. Forma lui în ebraică este Perath – ceea ce ne arată că provine tot din asiriană, în care limbă se numește Pu-rat-tu, ceea ce înseamnă pur și simplu Râul Mare. Despre Eufrat nu ni se dau explicații – de unde putem concluziona că evreii știau prea bine unde se află fluviul. Este ca și când le-ai explica francezilor unde este Sena... Cu atât mai mult trebuie să explici că Dunărea, de exemplu, curge la sud de România, iar Oltul prin Oltenia, care este o „țară” așa și pe dincolo... Să dai explicații, vr’a să zică – deși nici chiar tu nu le prea știi.

Ceea ce autorii Facerii o și fac, atunci când vorbesc despre celelalte „râuri” care ies din cel ce curge prin Grădină. Primul râu este Pison, și el „înconjoară toată țara Havilah, unde se găsește aur... bedelion și onix.” E simplu, nu? Tot ce avem de făcut este să arătăm pe hartă țara Havilah, și am găsit... Pisonul! Din păcate, Havilah nu apare în hărți – sau, dacă vreți, apare în mai multe locuri. Unii au spus că ar fi India – o țară într-adevăr bogată în aur și pietre prețioase. Asta ar face ca Pison să fie Indus, pe malurile căruia a apărut într-adevăr o civilizație aproape contemporană cu cea sumeriană din Mesopotamia și cea faraonică din Egipt (cu centre la Mohenjo Daro și Harrappa). Totuși, Indusul nu „înconjoară” mai nimic, ci curge aproape direct din partea nordică a Pachistanului în Oceanul Indian. Și se mai și află la peste 800 de mile de gurile Tigrului și Eufratului.

Să ne dea oare al doilea râu pomenit, Gihon, vreo localizare? Cum despre el se spune chiar mai puține cuvinte decât despre Pison, am crede că este mai cunoscut – aproape tot atât de cunoscut ca și Hiddekel. Deci, Gihon „înconjoară toată țara Cush”. Aproape că putem crede că evreii cunoșteau Cush-ul tot atât de bine ca și Ashurul... Deci, Gihon nu poate fi decât Nilul – s-au grăbit unii bibliști să afirme. Well, chiar dacă Nilul, în imensul lui drum, face o mare buclă pe teritoriul Sudanului – exact acolo unde unii localizează Cushul (numit, de unii, Nubia), când nu-l plasează în Etiopia -, lucrurile nu stau chiar așa. Distanța dintre delta Nilului și gurile Eufratului se numără tot în sute de kilometri.

Și ce mai spune Biblia? Păi, spune, de exemplu, că Havilah nu se află în... India (numită Hoddu în una din ultimele cărți scrise din canon, după cuceririle lui Alexandru Macedon; până atunci se pare că ebreii nu auziseră de acest adevărat continent!), ci undeva în Peninsula Arabă. În Geneza 25.18, urmașii lui Ishmael vor primi ca teritoriu de locuire Havilah, un ținut situat „între Egipt și Asiria”. Mai mult, se pare că exista un Cush tot prin Arabia. În istorie locuitorii „țării lui Cush” sunt cunoscuți ca și „kosseanos” (de către greci), sau „kasiți” de către istoricii moderni. Au fost un trib care, ieșind din penincula Arabia, au cucerit Mesopotamia, distrugind imperiul amorit (a cărui cel mai vestit rege a fost Hamurabi) și stopând dezvoltarea Asiriei timp de câteva secole. Au stăpânit Țara dintre Râuri între 1600 și 1200îHr.

Eh, se pare că ne apropiem de un răspuns. Chiar dacă în acest moment Eufratul se unește cu Tigrus pentru a curge apoi pe o singură albie (lungă în acest moment de 250km), Shat-el-arab, pe timpul când Vechiul Testament era sub scriere ele se vărsau separat în Golful Persic. Dacă e să considerăm că unul din celelalte două râuri, Pison, se vărsa în Golful Persic venind dinspre Est, dinspre Elam, iar Gihon era un ued care, datorită schimbărilor climatice a dispărut și care curgea dinspre Arabia tot în Golful Persic, atunci putem spune că Grădina era chiar acolo, la gurile Eufratului.

Acolo se afla marele oraș Ur, locul de unde Abraham a pornit în călătoria sa spre Țara Promisă, dar și multe alte orașe mari și bogate: Uruk, Nippur, Lakish, Shuruppak, Larsa, Eridu. Odată cu colmatarea gurilor și retragerea Golfului, acestea și-au pierdut din importanța economică. Cucerite, distruse, cu sistemul de irigații mult redus, „grădina” s-a mutat mai spre nord, întâi în jurul Babilonului, apoi chiar mai spre Nord. Astfel că, în 2Regi19.12 ni se spune, de fapt, unde este Edenul! În timpul asediului Ierusalimului de către Senaherib, regele Asiriei, se amintește despre „copiii Edenului din Telassar”. Tel-assur este o provincie a Asiriei, aflată pe cursul mijlociu al Eufratului, între Haran și Mari. Desigur, e posibil ca scriitorul să fi înțeles printr-o provincie întreaga țară - cum de exemplu, am ajuns să extindem numele unei provincii romane din Asia Mică (Turcia de azi), Asia, întregului continent – ceea ce e totuși cam greu de crezut, fiind amintite în același context alte cetăți, provincii și neamuri.

Deci, e foarte probabil ca miturile despre o „vârstă de aur” să se fi împletit cu amintirile unei explozii de civilizație la celălalt capăt al Cornului Abundenței. Cercetătorii au încercat să găsească un loc Grădinii aici, pe pământ – de exemplu, pe o insulă din Golful Persic, în Bahrein, sau în Atlantida, Insula Fericiților, Avalon... Negăsind-o niciunde, au urcat-o în Ceruri. Uneori ni s-a părut că am găsit-o totuși pe Pământ – până când „civilizația” a pângărit-o, făcând-o să dispară. Azi, doar idealiștii, utopiștii, mai cred că e posibil să transformăm Terra în Grădină, la est sau nu de Eden...