Creation Category:
Iată-ne, împreună cu Adam și Eva, în fața Pomului (cunoștinței binelui și răului). Să mâncăm, să nu mâncăm?... Dacă ne luăm după Biblie, am fi stat mult și bine acolo – dacă nu apărea șarpele. Și șarpele a apărut!
Ce ne spune Torah despre acest animal? Că el (șarpele) era „cel mai șiret dintre toate fiarele câmpului pe care le făcuse Dumnezeu.” Religia (sau folclorul) ebraic nu este singura care dă semnificații deosebite acestui animal. Se pare că dintotdeauna omul s-a temut – dar a și respectat! – șarpele. El era personificarea forțelor htonice, ale pământului, dar și a misterului vieții și morții. Indienii personifică Timpul ca un șarpe care își mănâncă coada. În legenda sumeriană a lui Ghilgamesh, șarpele este cel ce fură planta vieții eterne. Probabil lepădarea periodică a pielii era privit de antici ca un fenomen misterios, magic, ilustrând regenerarea naturii. De la Asklepios, zeul medicinii, oamenii simbolizează această meserie prin caduceu – toiagul pe care sunt încolăciți doi șerpi.
În scena biblică, șarpele este cel ce îi tentează pe oameni să mănânce din rodul pomului cunoașterii. Dacă intenția lui Dumnezeu era să îi facă pe oameni să mănânce din fruct, nici că se putea o slugă mai pricepută. Doar despre șarpe se spune că „era cel mai șiret” – de presupus că îi va convinge pe oameni să calce porunca. Nu întâmplător creștinii (și poate și iudaicii) văd în șarpe nu un simplu animal, oricât de șiret, ci pe însuși Satan, diavolul. După cum vom vedea, aceasta este o interpretare târzie, care apare în Biblie în urma Exilului și a influențelor mazdaismului (zoroastrismului) persan.
Inițial, Dumnezeu, ca singurul creator a tot ce există pe lume, era și creatorul binelui și răului. Poate fi chiar așa – atât binele cât și răul sunt niște concepte relative. Noi nu știm ce este bine și rău în ochii lui Dumnezeu. Ni s-au dat poruncile și încercăm să ne ghidăm după ele – dar multe fapte ale lui Dumnezeu, așa cum sunt prezentate în Biblie, sunt de-a dreptul crime la adresa umanității! Și sunt ele „rele”, sau doar așa le interpertăm noi, neștiind Planul lui Dumnezeu?
Și așa se poate să fi fost și această tentație. Cum e posibil să fim tentați, făcuți să pierdem Raiul – dacă acesta este un lucru rău? Dar, dacă Planul nu poate avea loc decât prin tentație, putea Dumnezeu fi interpretul tentației? Iată că din cele mai vechi timpuri apare acest personaj straniu, Satan, pe care în acest moment îl interpretăm ca Dușmanul omenirii, a lui Dumnezeu, al sufletului... El este Stăpânul Lumii și-al Pământului – sub forma e materială. Este Împăratul Minciunii. Este, mai ales, Înșelătorul, cel ce ne duce în păcat făcându-ne să ne pierdem Salvarea. Pârâciosul. Bârfitorul. Dar, în cărțile mai vechi ale Bibliei, el are un cu totul alt rol.
În Cartea lui Iov care, deși nu e cea mai veche, întâlnim o poveste care circula, posibil, în folclorul ebraic încă dinaintea Exilului – poate chiar pe timpul Exodului. În ea Satan nu este deloc personajul „rău” pe care îl știm astăzi. El este de fapt agentul lui Dumnezeu! El este cel ce îi spune ce se întâmplă pe pământ. Este, dacă vreți, Procurorul oamenilor – cel ce îi acuză pentru faptele rele înfăptuite de ei. El nu îi tentează, nici măcar nu îi pedepsește – acesta este rolul lui Dumnezeu. Dumnezeu este, în această carte (și, în general, în toate cărțile Vechiului Testament), Judecătorul. Creștinii întroduc în scenă un alt personaj: Avocatul, Apărătorul, Salvatorul – Iisus.
Dar să reținem că, cel puțin la început, până să apară ideea (dualistă) a două zeități, una a Binelui (Dumnezeu) și una a Răului (Satan), Dumnezeu era singurul Dumnezeu care stăpânea, deopotrivă, și binele și răul. Așa se face că în caracterizarea șarpelui nu se spune că era „rău”, ci „șiret”. Un personaj șiret nu este întotdeauna rău, o știm de la Odiseus, o știm de la Păcală, de la Pepelea... Cătălin „copil de curte” nu este un personaj negativ – ci doar șiret în a cuceri dragostea domniței. Românul nu este neaparat rău, nu mai rău decât alții – el este șmecher. Isteț, șiret...
Șarpele tentează, deci, străbunii oamenilor să muște din fruct. Pentru aceasta, Dumnezeu îl blestemă: „în toate zilele tale să te târăști pe pântece, și să mănânci țărână.”. Această afirmație ridică imediat o întrebare: cum era șarpele înainte de a fi blestemat? Unii ictori ai Evului Mediu și Renașterii l-au prezentat ca un animal cu patru picioare – când nu l-au prezentat ca un diavol pur și simplu. Pentru că dacă nu se „târa pe pământ”, e de presupus că mergea. Sau poate, zbura? Să fie „șarpele” un altfel de animal decât cel pe care îl știm târându-se? Din Biblie știm că Dumnezeu a făcut, în ziua a cincea, viețuitoare „după soiul lor, vite, târâtoare și fiare pământești...” Dacă șarpele nu se tăra – care sunt acele „târâtoare”?
Dar dacă șarpele se târa, atunci poate că blestemul este mai mult formal. Pare un blestem, dar el consfințește un fapt: șarpele se târăște. A doua parte a afirmației nu a fost explicat de nimeni: știut este că șarpele nu se hrănește cu „țărână”. El este carnivor...
A doua parte a „blestemului” este mai mult o profeție: „Vrășmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Afirmația este suficient de ambiguă pentru a da naștere la interpretări. Cine va zdrobi capul șarpelui – femeia, sau „sămânța ei”? Creștinii văd în „sămânța femeii” pe Iisus, iar în „sămânța șarpelui” pe Satan. „Sămânța femeii”, Iisus, va zdrobi capul diavolului, iar Satan îi va „zdrobi călcâiul” (adică, va face să fie răstignit). Dar cum evreii nu prea cred în profețiile „creștine”, această profeție este destul de greu de explicat. Dușmănia dintre șarpe și ființa omenească nu se mărginește doar la femeie. Pe de altă parte, nu toți șerpii sunt percepuți ca „răi” – știut este faptul că românii (și alte populații) respectă șarpele „alb” al casei, cel ce aduce noroc și bunăstare gospodăriei – chiar și numai păzind-o de rozătoare... Și, bineînțeles, oamenii acelor timpuri știau prea bine – spre deosebire de noi, orășenii – că nu toți șerpii sunt veninoși. Că, de altfel, veninul de șarpe este în același timp leac și otravă. În calendarul zodiacal al chinezilor, Șarpele este o zodie „bună” – doar cea a Balaurului este mai pozitivă.
Cu aceasta trecem la un alt animal: balaurul. În Biblie, această rudă mai „bogată”, mai puternică, a șarpelui, nu apare. Spre deosebire de alte religii și de miturile și legendele, basmele și poveștile mai tuturor popoarelor, evreii nu pomenesc de „dragon”, de balaur. Cel mai apropiat animal de acesta este Leviathan, pomenit în Cartea lui Iov. Dumnezeu îl întreabă, ironic, pe Iov: „Poți tu să prinzi Leviatanul cu undița? Sau să-i legi limba cu o funie?” Din acest vers putem înțelege că el este un animal de apă. Descrierea lui continuă la superlativ, (în cap. 41), culminând cu afirmația „este Împăratul celor mai mândre animale”. Tradiția l-a transformat într-un șarpe uriaș, trăind în Ocean, dar afirmația că „Din gura lui țâșnesc flăcări, scapără scântei de foc din ea. Din nările lui iese fum ca dintr-o căldare care fierbe, ca dintr-o căldare fierbinte. Suflarea lui aprinde cărbunii, și gura lui aruncă flăcări.” (Iov 41, 19-21) seamănă prea mult cu descrierea unui balaur-dragon ca să fie intâmplătoare- Mulți cercetători văd însă în crocodilul de Nil (caimanul) animalul care a inspirat descrierea Leviatanului. Trecerea lui în Ocean i-a făcut pe oameni să vadă în el fie „șarpele de mare” (un animal ce seamănă cu Nessie și Ogopogo – înrudit cu plesiosaurus), fie o balenă. Totuși, este mult mai probabil ca el să descrie pe Tiamat, dezordinea primordială, un „monstru” distrus de Marduk pentru a forma lumea (în miturile sumeriene, dar și în mitul Pythonului și a altor „balauri” mitologici).
Un alt animal fabulos întâlnit în Cartea lui Iov este Behemothul (cap. 40). Behemoth este pluralul cuvintului „behemah”, care înseamnă „fiară”. Deci, numele animalului este Fiare – implicând probabil că are mărimea și tăria mai multor animale. El a intrat în tradiții ca un animal uriaș, un fel de King Kong – dar în versiunea românească i se spune „ipopotamul” – reflectând opinia cercetătorilor că Dumnezeu în acele versuri se referă la al doilea cel mai mare animal terestru. În antichitate, hipopotamul era un animal întâlnit des pe valea Nilului, deci evreii îl cunoscuseră. La descrierea lui apare însă două elemente care ne fac să credem că „fiare” este un alt fel de animal: într-un loc ni se spune că iși găsește hrana în munți (or, hipopotamul nu urcă „în munți”, preferând văile mocirloase ale câmpiilor), și că „ce-l ce l-a făcut l-a înzestrat cu o suliță” – fapt ce ne duce cu gândul mai curând spre rinocer, nu cu mult mai mic decât hipopotamul.
Un alt animal fabulos este însă echivalat rinocerului: unicornul. Sau, cum îl numesc slavii (și, deseori, românii, sub influența lor), inorogul. El apare și în Cartea lui Iov, și în Numeri, sub forma „bivolul sălbatic”, dar originalul ebraic „re-em” se referă mai curând la bour sau la zimbru, animal care în antichitate putea fi întâlnit și în Levant. Totuși, bibliile mai vechi pomeneau de „unicorn” – ceea ce a dus la apariția legendelor despre acest animal, cu mare circulație în evul mediu. Este foarte probabil ca sursa de inspirație să fi fost scenele de vânătoare în basorelief, foarte populare la asirieni, în care zimbrii apăreau redați din profil, cu un singur corn.
Un animal fantastic este și catârul – asinul; mai precis, măgarul lui Balaam. Deși foarte popular în Iudea și Canaan – animalul preferat pentru călărit și transport -, este, alături de șarpe, singurul animal care „vorbește” în Biblie. În schimb, măgarii sălbatici amintiți în Cartea lui Iov nu mai trăiesc de mult pe acele meleaguri, astăzi putând fi întâlniți doar în Asia Centrală, în Mongolia și părțile siberiene ale Rusiei.
Un alt animal amintit în Leviticul, cu un destin particular, este capra sălbatică, în ebraică „sairrim” (țapi sălbatici). Ei au devenit prin traducere „diavoli” (diabolos), și reflectă lupta pe care preoții din Templu o duceau împotria altor forme de servicii religioase – chiar închinate lui Jahveh. În Leviticus se spune „Să nu-și mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc.” – dar în edițiile mai vechi se spune „dracilor”. În limba greacă, diabolos înseamnă „bârfitor”, cel ce aduce „mărturie falsă” – în acest caz, la adresa lui Dumnezeu. În aceeași idee, Satan este „bârfitorul” omului (a lui Iov) în fața lui Dumnezeu – deci, el este Marele diabolos (drac).
Un ultim animal: balena. În Biblie, el este numit „pește”, deși acum știm că balena este un mamifer. Nu există specialist care să nu știe că balena, ca și alte mamifere de apă, au trăit într-o vreme pe uscat și că, cine știe din ce motive, au hotărât să se întoarcă în apă. Aceste mamifere (balena, delfinul, marsuinul etc.) sunt exemplificări ai teoriei evoluționiste darwiene... Desigur, Cartea lui Iona nu îl numește „balenă”, ci chiar „un pește mare” – dar Iisus, amintind de întâmplare, este pus să zică în Matei (12:40) „...Iona a fost trei zile și trei nopți în pântecul balenii...” În cărțile mai vechi, termenul folosit pentru balenă era cel de „chit”. Mai nou, bibliștii trediționaliști, căutând o explicație unui episod văzut de mulți drept o poveste din cap în coadă, spun că acel „pește” era de fapt un cașalor. Într-adevăr, balenele nu ar putea înghiți un om, sistemul de fanoane nu lasă să treacă nimic mai mare decât micile crustacee marine și planctonul. Nici chiar pești nu pot înghiții balenele, iar gâtlejul le este cu adevărat foarte îngust. Totuși, balenele „ucigașe” nu au fanoane și ele chiar „înghit” pești mai mari. Exista povești (desigur, „marinărești”) în care unii oameni au stat, ca și Iona, câteva ore în „pântecul unei astfel de „balene,”, fiind recuperați prin vânarea grabnică a „ucigașului”. Desigur, asta nu înseamnă că povestea lui Iona este adevărată. Poate unde ea are loc în Mediterana, mare în care cașaloții nu au trăit niciodată. Singurul lucru pe care îl putem spune este că nu se știe la ce fel de monstru marin se referă povestea.
În sfârșit, pentru că am început cu șarpele, să încheiem cu alt șarpe – mai precis, cu destinul lui curios. În Numeri se amintește de plaga ce a venit asupra evreilor după moartea lui Aaron, după ce au părăsit Muntele Hor: atacul unor șerpi „de foc”, dată ca pedeapsă pentru plângerile lor. La rugămintea poporului, Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte pe evrei și i s-a spus să facă un „șarpe de foc” pe care să îl atârne de o prăjină – și la făcut, din bronz. Când cineva era mușcat de șarpe, dacă privea către acel șarpe de bronz, nu mai murea. (Ne amintește această legendă de cea a lui Asklepios?) Avem aici un caz de „magie prin simpatie” (asemănare), un „talisman”, deși știut este că Biblia este împotriva magiei. Acest șarpe din bronz a fost mult timp un obiect de cult pentru evrei, numindu-se „Nehushtan” – cuvânt care în ebraică înseamnă și „șarpe”, dar și „bucată de bronz”. Se spune (în Regi) cum abia regele Hezekiah – care a trăit la vreo cinci sute de ani după Moise – a distrus acest „șarpe”, pentru că oamenii se închinau lui ca unui idol. În acel moment, el s-a exprimat că obiectul este „doar un Nehushtan”, doar o bucată de bronz – dar se pare că el a fost mult mai mult decât atâta.
Povestea biblică a tentației și alungării din Grădină este poate o reflecție a acestui „mult mai mult”. Poate că zeul fără formă (și, la început, fără nume) El-Shadai, YHVH, a fost adorat sub forma unui șarpe. Și că acei „șerpi de foc” erau o altă personificare a lui: ca zeu al cerului; unul din atributele lui era și fulgerul (ca și în cazul lui Zeus, zeul suprem al indo-europenilor, zeul Tunător cu fulgerul în mână) – și ce seamănă mai mult cu niște fulgere decât „șerpii arzători” prin care el pedepsește poporul neascultător?