Înainte ca Moise să pornească spre Egipt, Domnul a făcut un plan de bătaie. Îl trimite la evrei să îi asigure că Dumnezeu i-a văzut și a văzut ce li se face în Egipt. Așa că îi va scoate din robie și îi va duce în țara promisă lui Avraam, Isac și Iacov, deși în acel moment locuită de alte popoare, „țară în care curge lapte și miere". Aceste vorbe vor fi crezute de „bătrâni", așa că se va duce la Faraon și va cere voie să meargă cu tot poporul pentru trei zile în deșert, „să aprindă jertfe Domnului".

Totodată, Domnul știe că Faraon se va împotrivi și că va accepta doar silit de o „mână puternică". A Domnului, desigur. Așa că Domnul va ridica acea mână (puternică) și va lovi Egiptul „cu tot felul de minuni", silindu-l pe Faraon să se supună. Drept urmare, evreii nu vor părăsi Egiptul cu mâna goală, ci își vor jefui vecinii.

Desigur, dreptatea lui Dumnezeu nu este și dreptatea omului. Nici măcar cea a lui Iisus - deși creștinii afirmă că ei ar fi unul și același. Aflăm tot din Scriptură că bietul Faraon s-ar supune, ar da voie evreilor să plece - dar intervine Domnul și îi „împietrește inima", nu de alta, dar să îi mai tragă o „minune". Că în proces suferă egiptenii, ce mai contează? Evreii ulterior explică asta prin „dreptatea" făcută de Domnul pentru robia la care fusese supus Poporul. Mai mult, acele povestiri rabinice ating imagini de coșmar, în care evreii sunt nu numai exploatați și uciși, dar își văd copiii uciși, se văd zidiți în locul cărămizilor nefăcute... Bătaia căpătată de la supraveghetori era cel mai mic rău. Și dacă Moise s-a răzbunat, de ce nu ar face-o Domnul?!

Pe când Moise se apropia de Egipt, Domnul i se arată și lui Aaron, Levitul. Îl trimite în întâmpinarea lui Moise, „în pustie". Acolo, „la muntele lui Dumnezeu", l-a întâlnit și l-a sărutat, iar Moise i-a făcut cunoscut cuvântul Domnului și i-a arătat „semnele" (nu știm, râia sau șarpele - sau amândouă). Ne oprim puțin și comentăm. De unde îl știa Aaron pe Domnul, de a plecat imediat de acasă în pustie? De patru sute de ani evreii, inclusiv leviții, nu auziseră de El. Moise nu auzise (e drept, auziseră cele două moașe, dacă e să credem Torah). De unde știa de Moise? Îl știa de frate? Se păstrase tradiția în familie despre un frate ajuns prinț? Și apoi, cum de exista un Aaron? Porunca Faraonului de a ucide băieții nu se referise și la acesta? Fusese ascuns, trimis pe Nil într-o copaie? Faraon renunțase la poruncă, după ce Moise fusese salvat? Sau o dăduse mai târziu, cu intenția de a ucide tocmai pe Moise?

Citind genealogia lui Moise și Aaron, dată de Editor, observăm două lucruri. Unul, că cei doi sunt a patra generație după Levi, prin Chehat și Amram. Nu știm la ce vârstă a ajuns Levi în Egipt, dar el a trăit 137 ani, Chehat 133, iar Amram 137. Dacă presupunem că Levi a ajuns pe la 40 ani (o „generație"), și adunăm vărsta celorlalți doi patriarhi, ajungem la vreo 300 de ani. Dacă Levi a ajuns în Egipt odată cu hicsoșii (pe la 1700 î.Hr.), atunci Moise ar fi trăit pe la 1400 - așa cum de altfel chiar socotesc bibliștii. În realitate, cum am văzut, suntem deja pe la 1220 - deci, lipsesc cel puțin două „generații"... Alt aspect este faptul că Amram, tatăl celor doi eroi, s-a căsătorit cu propria lui mătușă, Jochebed - în legea mosaică acest lucru fiind considerat „curvie", incest.

Apoi, Aaron este dat ca urmaș înaintea lui Moise. Deci, ori decretul Faraonului nu s-a aplicat retroactiv, ori povestea cu uciderea băieților este fictivă. Mai știm că în familie a existat cel puțin încă o fată. În povestea salvării lui Moise apare o „soră" care, după felul în care acționează, este de bănuit că avea măcar 15 ani. Iar mai târziu apare sora Miriam, prorocița, despre a cărei vârstă nu știm nimic și care, poate, era exact acea soră. Asta înseamnă că ea, când juca de bucurie pentru victoria împotriva carelor lui Faraon, avea cel puțin 105 ani. Iar când a murit, făcuse peste 130...

Aaron este, în urma evenimentelor din timpul Exodului, considerat Preotul prin excelență. Numai urmași direcți ai lui au avut permisiunea să ocupe poziția de Mari Preoți. Iar leviții, familia lui Aaron (și Moise) au fost singurul trib din rândul căruia se numeau preoți. Asta face ca mai târziu, preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, să fie din familia Levi, la fel Maria, maica Domnului - deși evangheliștii o dau drept urmașă a lui David (deci, din tribul lui Iuda).

În genealogie apar alte două nume importante. Unul este cel al lui Korah, viitor rebel împotriva lui Moise - văr primar cu acesta -, străbun (totuși) al muzicienilor din Templu, și Phineas, „zelotul", nepotul lui Aaron (prin Eliazar), cel care a întărit poziția aaroniților ca Mari Preoți. Este totuși de bănuit că aceștia, aaroniții, să fie ceea ce putem numi „yahviști", cei ce au impus (și nu pe timpul Exodului, ci mult mai târziu) monoteismul și credința într-un singur dumnezeu, suprem, Yahveh.

În sfârșit, mai este un amănunt. Aaron ajunge direct la „muntele lui Dumnezeu", unde îl întâlnește pe Moise. Cum de a știut unde este acest munte? I-a spus Domnul? Și a tebuit să bată tot drumul până la Horeb, în Sinai sau în sudul Mării Moarte - când Moise oricum era în drum spre Goshen? Și de ce a trebuit să îi spună Moise ce și cum - nu o putea face Domnul, dacă tot i-a vorbit? Și ajungem la întrebarea: de ce a mai fost nevoie de Moise? Aaron oricum avea sarcina de a vorbi în locul acestuia. Putea face și el „minuni" - și de fapt chiar o face, Aaron ridică toiagul la porunca lui Moise - eventual Domnul îi putea da și lui un „toiag al lui Dumnezeu" (cum spune Torah). (O Paranteză: întrebarea pe care Domnul i-o pune lui Moise din tufiș, „Ce ai în mână?" este aiuritoare...) Totuși, dacă avem în vedere că această poveste aparține celor două surse diferite, cea a iraeliților nordici (sursa „J") și cea a preoților iudei sudici (sursa „P"), multe întrebări capătă răspuns. În Israel Moise era principalul erou, deci el a „scos" Poporul din Egipt. În sud, însă, în regatul Iudeii, aaroniții, preoții Templului, îl considerau pe Aaron cel puțin egal lui Moise. Astfel că în versiunea finală Moise apare când puternic, când slab, iar rolul lui Aaron apare deseori aproape primordial...

După această digresiune mai lungă, să ne întiarcem la povestea lui Moise. Deci, după ce îi convinge pe „bătrâni", cei doi se duc la Faraon. Rezultatul este că asuprirea evreilor crește - și din vorbele Domnului înțelegem de ce. Ei nu îl recunoșteau încă pe YHVH ca singur dumnezeu - în urma asprimii sporite, eliberarea li se va părea cu atât mai dulce. Și o va datora Domnului! Ne amintește de anecdota cu rabinul, în care un evreu se plânge ca la el e prea multă înghesuială: prea mulți membri ai familiei în prea puțin loc. Rabinul îi spune: cumpără o capră! După câteva zile, evreul se întoarce și se plânge: Rabi, înainte era de zece ori mai bine! Ce fac acum? Rabinul îi zice: Vinde capra! Când se întâlnesc din nou, evreul zice: rabi, să îți dea Dumnezeu sănătate, mult bine ne-ai făcut. Acum e atât de bine...

Pe Faraon cei doi  îl conving mai puțin, deși toiagul lui Moise înfulecă toiegele vrăjitorilor. Și asta pentru că Domnul are grijă: „înpietrește" inima lui Faraon. El are de făcut „semne și minuni multe" - tocmai zece! -, nu se poate mulțumi ca Faraon să cedeze de la prima încercare. Nu e totul să scoată pe evrei din țara Egiptului, trebuie să îl pedepsească pe Faraon și poporul egiptean. Ba chiar ne putem întreba de ce nu a dat cu a zecea plagă de la început, să scurteze povestea. Dar atunci mai trebuiau cei doi bătrâni (Aaron și Moise) să bată zi de zi  tot drumul din Goshen la curtea faraonului?

Deci, pe rînd, vin urgiile: apa se preface în sânge; apoi vin broaștele; apoi păduchii, musca câinească, ciuma în vite, „piatra și focul", lăcustele, întunericul „de trei zile" și, în final, uciderea întâiului născut. Majoritatea acestor urgii vin prin „toiagul lui Aaron" - chiar dacă la sfatul lui Moise (care urmează porunca Domnului). De fiecare dată Faraon „se pocăiește", cere iertare, chiar acceptă să dea drumul evreilor - dar Domnul „îi împietrește inima" și se răzgândește... Mai mult, ca să se vadă unde este Puterea, urgiile cad numai pe capul egiptenilor, nicidecum în Goshen. Astfel că evreii nu pierd nici un rob, nici o vacă, nici o oaie, culturile lor sunt neatinse... De te și minunezi cât de bogați (în vaci, oi, ogoare, sclavi) erau sclavii în Egipt - reamintesc, acei robi exploatați la sînge de egipteni!

S-au apucat oamenii de știință mai învățați (dar mai puțin credincioși...) să explice aceste „minuni". Cum zic creștinii, învățații se vor arăta nebuni, iar nebunii înțelepți... În fine. Deci, zic „nebunii" cum că ar exista ceva explicații științifice (și logice) despre acele „minuni". Probabil ele nu au fost zece, nici nu s-au succedat în scurtul răgaz prezentat de Exodus. Prima este explicată prin aducerea, la momentul viiturii Nilului de primăvară, a algelor roșii - care au făcut să se înroșească (mai mult decât de obicei) apele Râului. Acest lucru a făcut ca majoritatea animalelor din apă (mai ales peștii) să moară. În schimb, amfibienii („broaștele") și-au căutat scăparea pe uscat. Unde au și murit, într-o săptămână. Asta a dus la înmulțirea muștelor („câinilor"), care se hrăneau din cadavrele lor (dacă le pot zice așa...) - și, probabil, a viermilor, microbilor, bacteriilor. Care au declanșat „ciuma". Probabil nu numai în „vite", ci și în oameni. Înmulțirea „păduchilor" este un semn al acestui lucru. Tifosul exantematic, de exemplu, se manifestă (și) prin înmulțirea păduchilor pe oameni. Probabil aici aparține și episodul cu „uciderea primului născut" (copiii și bătrânii au fost probabil principalele victime). „Pietrele și focul" se referă, probabil, la o furtună neobișnuit de puternică (și rară, în Egipt), când, după un „întuneric" (acoperirea cerului cu nori extrem de negri) a urmat o cădere de ploaie înghețată - a bătut cu pietre, care va să zică - însoțită de fulgere și trăznete. E posibil ca acest eveniment să nu aibă nici o legătură cu celelalte, ci să consemneze un fenomen extrem de rar în Egipt. Poate despre el se povestea ca despre „anul când a căzut piatra", chiar și la decenii după întâmplare.

Desigur, creștinii au privit plăgile și ca o luptă simbolică a Domnului împotriva zeilor egipteni: Hapi (zeul Nilului), Hator - a vitelor, Anubis (cel cu cap de șacal/câine), Ra... și, în final, chiar zeul Faraon, căruia îi ucide întâiul născut...

Oricum, aceste urgii nu se regăsesc în niciun docment egiptean al vremii, în ciuda faptului că s-au găsit arhive extrem de amănunțite. Dacă despre „fuga" sclavilor și distrugerea unei părți a oștilor egiptene se poate afirma că poate au fost omise pentru a păstra prestigiul faraonului, despre cele zece plăgi s-ar fi scris, ele fiind fenomene de neexplicat scribilor egipteni. E greu de presupus că tot Egiptul știa de convorbirile dintre Moise și Faraon...

Și ajungem la momentul Paștelui. După atâtea calamități, mai ales când și-a văzut „întâiul născut" ucis, lui Faraon i-a venit mintea la cap. Nici Domnul nu i-a mai împietrit inima. Zice Torah și că îl apucase teama pe Faraon, văzând că în toată țara Egiptului murise întâiul născut (și numai întâiul născut!) la toate viețuitoarele, de la limbrici la oameni - mai puțin la evrei și animalele lor! Și de ce asta? Pentru că, ne spune Exodul, Domnul și-a sfătuit Poporul să ungă cu sânge de miel ușorii și cercevelele, ca Îngerul Morții, în trecerea lui peste case și câmpuri, să ocolească casele semnate cu sânge. De atunci, acest eveniment s-a numit peshah, „trecerea pe deasupra" - Paștele. El marchează ieșirea evreilor din robie și pornirea în căutarea țării promise și a fost comemorat peste trei mii de ani. Ulterior, legat de patimile lui Iisus, Paștele a devenit cea mai importantă sărbătoare religioasă creștină, găsindu-i-se echivalență în „ieșirea de sub robia păcatului" prin jertfa de sânge a Mântuitorului.

Înainte de a merge mai departe, să ne oprim să spunem că pierderea „întâiului născut" e importantă la evrei, dar nu altor popoare. Ba unele chiar își jertfeau zeilor întâii născuți! Nici chiar evreii nu dădeau întpotdeauna o importanță prea mare întâiului născut, deși se considera că el e cel ce duce „vlaga" părinților în noua generație. Deseori, în istoria lor biblică, Domnul a preferat pe al doilea - sau pe-al doișpelea, sau chiar pe-al cincizecilea fiu pentru a-și împlini Planul... Deci, e mai mult decât probabil că în molima rezultată în urma pătreziciunii, au murit mulți copii, nu neaparat (dar inclunzând și) „întâii născuți". Poate chiar copii ai faraonului.

Este înteresant acest „înger al morții". În general, „îngerii" erau considerați ori „fii ai lui Dumnezeu", ori trimiși ai lui, ori chiar El însuși. Deci, acest „înger" al morții nu putea fi decât o materializare a voinței lui Dumnezeu. Poate pentru evrei asta era un lucru fără mari consecințe, ei nu aveau (încă) această credință dualistică despre un Dumnezeu eminamente bun și Satan eminamente rău. Pentru ei, binele și răul, viața și moartea - veneau de la Domnul. Satan nu era decât „informatorul", trimis de Dumnezeu pe pământ să îl țină la curent cu păcatele oamenilor. Era acuzatorul oamenilor - ca în povestea lui Iov. Dar pentru creștini acest „personaj", Îngerul Morții, este extrem de incomod. Rău destul atacul Domnului, noaptea, împotriva lui Moise, iată-l acuma umblând cu sabia plină de sânge prin Egipt! Și evitat prin practici magice, șamanice - păgâne, oricum -, ca ungerea cu sânge a ușii!

Dar teologii yahviști care au adoptat sărbătoarea Peshahului, nu s-au gândit atât de departe (până la creștini...) Ei aveau probabil o mare problemă: evreii credeau în Peshah. Ce e rău cu asta? mă puteți întreba, doar e sărbătoarea Ieșirii... Nu prea. Peshahul (al cărui denumire a fost adoptat ca însemnând „trcerea pe deasupra" - pass-over în engleză) are o semnificație necunoscută. Era o mare sărbătoare canaanită a recoltei - în Canaan grânele se recoltau îm primăvară, în Aprilie-Mai (după calendarul nostru). Că este așa este evident și din numele lunii când Peshahul are loc. Nu, nu Nissan, așa cum ar spune orice creștin (și mosaic) - luna a fost numită Nissan numai în urma Exilului, sub influența babiloniană. În Exodus, luna se numește Abib - care înseamnă „spic"!

Este vorba despre un proces numit sincretism: religiile victorioase preaiu obiceiuri și sărbători religioase ale religiilor învinse, în caz că nu resușesc să facă populația să renunțe la ele. La sosirea evreilor în Canaan, ei au găsit o populație numeroasă, sedentară, agricolă, la care cultele (și sărbătorile) de fertilitate jucau un rol important. Evreii le-au adoptat, chiar dacă au rămas credincioși (mai mult sau mai puțin) zeului lor. Ulterior, yahviștii au găsit o altă funcție sărbătorii, au sincretizat-o evenimentului major a istoriei lor. Nu este un caz singular la evrei, și celalalte sărbători importante (Penticost, a Corturilor) au fost inițial tot sărbători agricole canaanite. Acest fenomen ne este mult mai cunoscut de pe timpul răspândirii creștinismului. Mai toți „sfinții" sunt zeități păgâne adoptate, Crăciunul se suprapune Saturnaliilor, Duminica (Dominus Dei) zilei Soarelui (Invincibil; la germanici de altfel și-a păstrat numele: Sun-day) și chiar și Eastern (la englezi era inițial Ziua Primăverii, purtând numele unei vechi zeități teutonice...)

Un alt semn că era vorba despre o sărbătoare agricolă se ascunde sub „darurile" primite de evrei de la vecinii lor, înainte de a pleca. Este cât se poate de greu de explicat de ce - fără intervenția directă a Domnului - acești vecini au acceptat să dea „cadouri" vecinilor lor sclavi veșminte, aur și argint... Noi cu greu le împrumutăm fraților și surorilor, nicidecum unor vecini necunoscuți - și sclavi, pe deasupra. Care vroiau să plece cu ele „în pustie" . poate a nu se mai întoarce niciodată cu ele... Mult mai probabilă este prezumția că vecini, în timpul sărbătorii Peshah, își făceau mici cadouri, poate plăcințele, dulciuri... Cu așa ceva or fi plecat sclavii fugari.