Deci, avem zece patriarhi legendari despre care nu știm prea multe. Mulți din ei poartă nume asemănătoare (sau leite) cu fiii lui Cain. Mai mult decât probabil ei sunt o reflectare a miturilor sumeriene, în care zeii și „regii legendari” au trăit de asemenea vieți extrem de lungi, chiar de mii de ani (unul chiar 65000!). Lungimea vieții patriarhilor (și, în general, a personajelor biblice) scade însă treptat. Interesant este faptul că, odată cu abaterea Potopului asupra omenirii, lungimea vieții a scăzut brusc și dramatic – după cum vom vedea. Încă un amănunt interesant: toți înaintașii lui Noe sunt „omorâți” înainte de sosirea Potopului. Chiar și Matușala, chiar și tatăl lui Noe, Lameh. Ei mor de moarte bună, astfel că Noe nu e nevoit să îi ia pe arcă, dar nici Dumnezeu nu trebuie să îi înece – punându-i astfel „deoparte” de restul omenirii.

Dar de ce ar fi trebuit să-i înece? Păi, nu ar fi trebuit, erau oamenii aleși de El. Dar Lumea se înrăise dramatic în cei mai bine de o mie de ani care trecuseră, după opinia bibliștilor, de la Facerea Lumii. Trăia el, omul mai mult obișnuit și mai puțin patriarh, o sută douăzeci de ani, și între ei erau chiar și acei „uriași”, iar din împreunarea „fiilor lui Dumnezeu cu ficele oamenilor” ieșiseră acei „viteji cari au fost în vechime, oameni cu nume”. Păcat că Torah nu ne spune care erau acele „nume” din vechime. Să fi fost Gilgamesh? Enkidu? Marduk? Indra? Herakles poate? Oricum, pe toți i-a luat apa... Nici cine erau „fiii lui Dumnezeu” nu ni se spune. Cum noi (creștinii) știm ca Dumnezeu a avut un singur Fiu, dacă îi întrebăm pe pastori și popi – și ei chiar ne răspund -, aflăm că aceștia sunt „îngerii”. Cum e greu de crezut că acei frumoși „putti” renascentini puteau opri ochii vreunei fice a Evei, probabil ei erau mai degrabă așa cum ni-l închipuim pe Arhanghelul Mihail – cu sau fără paloș la brâu... Și cum e tot atât de greu de crezut că de-alde Mihail s-a dat la muierile pământene, ajungem la concluzia că acești „fii” sunt cei ulterior căzuți. Probabil Domnul i-a azvârlit din Cer alături de Satan șarpele – după care s-a apucat să înece muierile. Alături de ceilalți oameni și copii și prunci – căci doar toți aveau în ei sămânța păcatului, de când Adam și Eva mușcaseră din fructul oprit. Și „până la vite, pănâ la târâtoare și până la păsările cerului”, zice Domnul. De ce? Că-I pare tare rău că I-a făcut. Pe oameni, mai precis. Și atunci de ce toate animalele? Necunoscute sunt căile Domnului, zic popii... Că a înecat vitele, treacă meargă. Erau și porci printre ele. Și apoi, cu oamenii duși, cine le-ar mai fi căsăpit? Chiar și „tărătoarele” au un înțeles: printre ele se ascundea și „șarpele”. Dar păsările? Chiar Îl supărau trilurile privighetoarei? Din fericire, cum vom vedea, El s-a răzgândit.

Ne putem întreba: cum Naiba s-o fi stricat pământul și oamenii în doar o mie de ani? Domnul se preumbla printre ei, „fiii” lui așișderea, patriarhii erau cât se poate de vii și le puteau povesti ce au mai auzit de la tata Adam... Să-L fi „înșelat cu alți dumnezei” pe Domnul? Știm că acesta era cel mai grav păcat în ochii Lui. De unde alți dumnezei? Cum nu am ajuns (încă) la momentul Babel, toți oamenii erau un singur neam, o singură limbă, eine Faterland, un singur Dumnezeu... Erau mai mult materialiști decât spirituali? Se vroiau îmbogățiți peste noapte – deși trăiau 120 de ani? Mai dădeau câte o sapă în scăfârlia păstorului? Nu știm, Torah nu dă amănunte în privința păcatelor oamenilor din acele vremuri. Spune doar că „pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie”, că „orice făptură își stricase calea pe pământ”. Probabil și privighetoarea... Așa că Domnul s-a hotărât să nimicească pământul și, împreună cu el, toate făpturile (mai puțin peștii – făpturi umblând încă pe calea lui Dumnezeu, probabil). Ce L-a făcut pe Dumnezeu să aleagă exact acel moment pentru „nimicire” - pentru că putem doar bănui că „stricarea” nu apăruse peste noapte -, nu putem știi. Poate că ceilalți patriarhi muriseră, poate că Noe învățase să construiască o arcă...

Deci, zis și făcut: Dumnezeu vrea să nimicească. Doar că pe pământ trăia, deși deloc tinerel, tata Noe (și copiii acestuia). Și cum în ochii Lui, Noe era singurul om „dreptcredincios” de pe pământ, s-a hotărât să îl scape. Așa că a făcut cu el un legământ – primul legământ pomenit în Biblie. Dacă Noe va face ce îi spune Domnul, acesta și familia lui, ca și toate animalele pe care le vor lua cu ei, vor fi scăpați. Și, din fericire pentru noi, Noe s-a supus Domnului, dovedind că El nu-i acordase pe degeaba toată încrederea.

Torah ne spune ce fel de arcă a construit Noe, la indicațiile lui Dumnezeu. Ni se dau și dimensiunile – în coți. Cum nu știm exact cât era „cotul” lui Noe (și poate că și el era unul dintre „uriași”?), nu prea putem știi cât de mare era corabia. Nici nu era corabie, era mai curând un fel de ladă. Nu avea cârmă, rame, catarg și pânze – nici nu avea nevoie, avea un singur scop (nu, nu să fugă): să plutească. Avea o fereastră „sus”, „lată de un cot”, și o „ușă în laturea corabiei” Și avea rânduri de cămări: jos, la mijloc și sus. Unii s-au apucat să vadă în Arcă un fel de prototip de trans-atlantic, ceva în genul Titanicului (care, bineînțeles, avându-l pe El drept proiectant, nu s-a scufundat; e drept, pe acolo nici nu erau aisberguri...). Și s-au apucat să socotească dacă în cele trei rânduri de cămăruțe ar fi putut încăpea toate animalele pământului.

Da, pentru că una din poruncile Domnului către Noe a fost „din tot ce trăiește, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ții vii cu tine. Să fie o parte bărbătească și o parte femeiască.” Înainte să ne întrebăm cam câte milenii i-au trebuit lui Noe să aleagă câte „o parte bărbătească și o parte femeiască” din fiecare viețuitoare de pe pământ, mai bine ne spunem că Domnul le-a ales El însuși și le-a adus la ușa laterală, gata să fie urcate pe corabie. Așa și prezintă momentul numeroase caricaturi: Dumnezeu pe post de dresor... Căci nu e ușor să pui alături păsări și târâtoare, vite și carnivore, pisici și șoareci... Înțegeți ce vreau să spun. Probabil Domnul nu numai că a băgat groaza în ele, ci le-a și insuflat Duh de pace și înțelegere...

Dar, trecând peste faptul ca sutelor de mii de specii ce trebuiau să treacă „prin ușa laterală”, două câte două, le-ar fi putut lua multe luni de zile, ne putem întreba, totuși: cum de au încăput cu toate pe corabie? Oricât de mare era cotul lui Noe, este imposibil să vâri toate viețuitoarele pământului, chiar numai două din fiecare, în cele trei rânduri de cămăruțe. Cămăruțe blindate și bine încuiate – pentru că altfel toată corabia s-ar fi transformat într-un loc în care foșgăiau lighioanele mai ceva ca în basmul cu Fata moșului: șerpi și șopârle, și gândaci, coropișnițe, pureci, lipitori, cioromârle, crocomauri... de nu puteau pune jos piciorul Noe și copiii lui, de teamă să nu zdrobească oarece și să lase pământul fără vreo specie. Sau să se trezească mușcat de călcâi.

Credincioșii ne lămuresc: „A fost minune dumnezeiască!” Așa a și fost, altfel nu se putea. Decât că, îmi zic eu, era mai ușor pentru Domnul să ia animalele în buzunar până după Potop și pe urmă să le dea drumul pe pământ – nu? Sau să le pună, cum cred unii, într-un spațiu paralel, de unde să le aducă înapoi când nu mai era nici un pericol să se înece (eh, aici stau și mă întreb: dacă lighioanele erau sortite nimicirii „pentru că părăsiseră calea”, cele alese să scape erau „drepte”, ca și Noe? Pentru că altfel putea lua TOATE făpturile în acele universuri paralele...) Sau, cum zic credincioșii „științifici”, e posibil să fi luat din fiecare „soi” câte o genă, pe care ulterior să o cloneze etc. În concepția lor, „arca” era un fel de navă spațială... Tot eu zic: ce l-a împiedicat pe Domnul, dacă tot a adunat animalele, să pună palma peste ele până trecea urgia?. Sau, fiind el Atotputernic, să pună câte o palmă asupra lor acolo unde se aflau, fiecare după soiul ei, fie în Americi, fie în Sinar, fie în Australia...? Eh, întrebări, întrebări... Nebune, cum zice un prieten penticostal. Crede și nu întreba – că hulești.

Oricum, această versiune a Potopului – pentru că sunt două! – are grijă să recomande lui Noe să își ia mâncare atât pentru oameni, cât și pentru animale. Adică? Pentru „vite” e ușor – dar pentru carnivore? A luat nu o pereche, „o parte bărbătească și o parte femeiască”, ci șapte – cum spune cealaltă variantă? Că e greu de crezut că leul s-a mulțumit cu fân și grăunțe pe timpul plutirii. Cea de-a doua variantă, deci, recomandă creșterea numărului perechilor – dar pe alte criterii: de „curățenie”. Animalele „curate” – bănuim noi, cele ierbivore – erau câte șapte perechi. Și asta ar fi dat, bănuim noi, oarece hrană animalelor „care nu sunt curate” – carnivorelor (și porcului, la o adică...). Doar că – vom vedea mai încolo, destinul acestora (a celor „curate”) era să fie jertfite Domnului, la încheierea cu bine a călătoriei. Și, probabil să se preîntâmpine întrebări eretice de genul „dacă a fost jertfită vaca, cum de a avut urmași?”, s-a mărit corespunzător numărul de perechi...

Și după șapte zile după această poruncă – timp în care, bănuim, Noe și ai lui au construit arca –, au început ploile. Și chiar în acea zi, animalele (adunate deja în fața ușii din latura corabiei) au început să urce, două câte două, în corabie. Nu mă întrebați dacă o zi ar fi fost suficientă pentru această defilare pașnică a animalelor; probabil treceau două câte două animale la fiecare nano-secundă – dar au intrat cu toate în corabie, în timp ce ploaia cădea peste ele și Noe și ai lui cărau nutrețul și merindele, exact la timp: apele au început să salte corabia de la chei...

Buuun. Iată-ne în Arcă. Ne zice Domnul că va da ploaie „patruzeci de zile și patruzeci de nopți”, să se nimicească tot ce este pe suprafața pământului. Vedem deja că El se răzgândise: nu mai vroia să „nimicească pământul”. Și bine a făcut – dacă îl distrugea, pe unde mai plutea Arca? Poate doar dacă aceasta devenea un fel de „Enterprise”, cu Noe pe post de Cpt. James T. Kirk... Și, în termeni de apocalipsă și de distrugere a Atlantidei, aflăm că „s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor”, că apele au acoperit chiar și „munții cei înalți care sunt supt cer” cu cinsprezece coți și tot ce sufla pe pământ a fost nimicit cu desăvârșire – mai puțin Noe, ai lui și toate ce erau cu el pe Arcă. Și apele au stat o sută cincizeci de zile. Nu numai că au stat dar, se zice, s-au și împuținat, după ce Domnul a închis din nou izvoarele Adâncului și stăvilarele cerului.

Și apa s-a retras... nu prea știm unde. Chiar, cum se retrage apa? Unii pot crede că prin evaporare. Se „usucă”, deci. Rămâne „uscat”. Așa o fi – dacă nu am știi că nu e chiar așa. Apa este cel mai păcătos element în natură, nu se „adună”, nu se „compresează” nici cu slujbe. Există o circulație a apei în natură. Ce se „usucă” aici, plouă dincolo. Dacă nu plouă, ninge. Poate pe munți, poate la poli... Apa este – sau nu este. Un volum de apă care acoperea Everestul (inclusiv) cu cinspreceze coți nu a putut dispare, pur și simplu. Unii chiar s-au apucat să calculeze înălțimea apei oceanului planetar în caz că s-ar topi toată ghiața de pe pământ. Da, mai tot pământul locuit ar fi acoperit de ape – dar cei refugiați pe munți, nici măcar prea înalți, ar supraviețui. Mai precis, în cazul Iudeii, cei refugiați pe munții din jurul Ierusalimului nu ar muri înecați.

Dar poate că apa s-a „scurs” în pământ. Se știe că rocile sunt, de multe ori, impregnate cu apă. Că, chiar și magma, conține apă. Că se bănuie adevărate oceane sub suprafața pământului (nu au fost încă descoperite). Doar că e greu de explicat de ce acele oceane s-au „revărsat” în afară. Trebuia să existe o presiune colosală să se întâmple acest fenomen. Doar „deschiderea izvoarelor” nu era suficientă. Pe de altă parte, revărsarea apelor cerurilor, pe care noile teorii „științifice” ale bibliștilor o interpretează ca ruperea „bolții cerești” – o calotă de gheață transparentă de o grosime nedefinită -, prezintă o altă problemă: unde a dispărut? În „peșteri” nu s-a putut duce – acolo s-a dus apa din Adânc. Ar fi trebuit să o regăsim la poli – dar nu este nici acolo... Să o fi luat Domnul într-un univers paralel?

Oricum, apele au scăzut. Așa că, la un moment dat, corabia s-a oprit pe vârful unui munte: Ararat, zice Biblia. Asta se întâmpla „în luna a șaptea, ziua a șaptesprezecea”. Cum potopul începuse „în luna a doua, ziua a șaptesprezecea”, putem concluzina că cele 150 de zile ale potopului includ și cele 40 ale ploii propriu-zise (cinci luni a câte treizeci de zile). Au mai trecut trei luni și Noe a dat drumul unui corb (care s-a dus și a venit, „până când au secat apele de pe pământ”); apoi, după patruzeci de zile, a deschis fereastra și a dat drumul unui porumbel, care s-a întors, negăsind uscat. Abia peste alte șapte zile porumbelul s-a întors cu o frunză de măslin în cioc – semn că apele s-au retras. Că pământul a apărut – ba a dat și rod... Se pare că măslinului îi priește să stea cinci-șapte luni sub apă: înmugurește, înfrunzește. Dar probabil grăunțe, porumbelul tot nu găsise, de aceea s-a întors la sacii lui Noe. Abia după alte șapte zile nu s-a mai întors. Nu ni se spune ce a făcut porumbița în acest caz. A pornit prin lume pe urmele porumbelului voiajor, în căutare de aventuri extra-conjugale? Nu și-a bătut capul, în acele ultime șapte zile se pusese pe clocit? Erau, oricum, alte șase perechi – din care câteva urmau să se urce pe jertfelnicul lui Noe.

Deci, totul e bine și frumos. Ploaia s-a oprit de câteva luni bune, Curcubeul a lucit pe cer, s-a încheiat un al doilea Legământ... Dumnezeu nu numai că nu mai uită – dar și-a făcut și „nod la batistă”. Cum asta? Păi, zice biblistul ce scrie Torah, după patruzeci de zile (și nopți) de ploaie, „Dumnezeu și-a adus aminte de toate vitele care erau cu el (cu Noe, bănuiesc) în corabie”. În mândria noastră deșartă, ne-am fi așteptat ca Dumnezeu să își aducă aminte de Om, de Noe și ai lui, dar e bine și așa. Uite că se face dreptate și animalelor, măcar o dată! Deci, luat cu treburi, Dumnezeu cam uitase. Bine că Arca nu dăduse peste vreun aisberg, că nu se știe ce se întâmpla... Așa că acum, în momentul Legământului, ca tot dumnezeul pățit, Domnul a zis: „Când se vor strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va afla în nor și eu îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi... Curcubeul va fi în nor; și eu Mă voi uita la el, ca să-mi aduc aminte de legământul cel vecinic dintre Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ.” Care legământ? Că „nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, nici nu va mai veni potop să pustiască pământul.”