Buba 2009. Prezenta vs Absenta, un articol de Lucian Merisca

Creation Category: 

  


 

Am sesizat – nu stiu cum – ca bradul de plastic, impodobit, din largul nostru birou cultural, lipseste, desi Sarbatorile inca nu s-au incheiat. Poate ca era absent de mai multa vreme.  Si am gandit imediat: E mai greu sa observi ca lipseste ceva, decat ca exista. De aceea, vietii minuscule i se da atat de mare importanta, in comparatie cu moartea eterna, insulelor, in comparatie cu Oceanele, Revelionului, in comparatie cu tot restul anului, lichelelor, impostorilor si mediocroizilor – mai multa importanta decat cei care poate chiar ar merita-o. Pentru ca au construit ceva. Este vorba aici despre vocatia masochismului (la un popor, in speta cel roman si la un individ, in speta eu). Incepand de la un Cioran si pana la un taran, cu totii parem extaziati de munca noastra sisifica de a ne turna in cap cenusa, nu numai a propriului nostru trecut, dar si a necroitului nostru inca viitor. Prea des, atentia noastra canalizata de canalele insalubre ale massmediei isi croieste sau nu isi croieste partie printre scursurile cotidianului, in cautarea unor repere – nu atat morale, culturale sau nationale, cat repere minime ale demnitatii de a fi. De a crea. De a crede. De a prospera. De a nu te complace mereu in autoironia care scuza totul, in bascalia uniformizatoare, in credinta ca nu Vestul ne va molipsi pe noi, ci noi vom molipsi Europa de metehnele noastre stanjenitoare si atot prezente. Un adevarat “brand” pe care nimeni nu si-l doreste dar pe care noi ni-l asumam din proprie intiativa, ca un fel de martiri ai bascaliei de sine, fiind de fapt singurul popor caruia jignirile publice ii provoaca o deliranta placere. In lipsa acestora (pentru ca Occidentul are si altceva mai bun de facut decat sa ne studieze secretele si secretiile) ne confectionam noi singuri autodafeuri latrinare, doar-doar o observa cineva din Marele Occident ca eu-si-nu-altcineva sunt cel care arunc pisica moarta (pe care tot eu am omorat-o) in propria mea curte, o parlesc, ii dau foc in public precum carnetului de legionar, de partid sau de FSN, imi torn cenusa in cap, cat mai multa, mai adaug si un scuipat neaos ca sa stea, pe post de fixativ, si astept sa fiu aplaudat si recompensat in burse de studiu de occidentaloii sau occidentantaloii in extaz (ceea ce nu e cazul) dupa meaculpele continue si clismele de sorginte balcanicocomunista. Escatologicul sau escato-logica romaneasca ne face sa credem ca un spray cu namol ne va da mai multa stralucire, suplete si vigoare decat o spalatura simpla, cu apa timpului si peria eliminarii gandurilor neproductive.

In acelasi timp, nu putem sa ne scoatem din cap conditia noastra de crasa exceptionalitate. Nu suntem nici mai buni, nici mai rai decat altii. Nici mai obedienti, nici mai revoltati. Nici mai mediocri, nici mai impertinenti. Dar cine ar recunoaste aceasta banalitate?…

Daca noi  nu ne dam importanta, nimeni nu ne-o va da, daca noi nu ne scuturam, nimeni nu ne va scutura, daca eu, omul de pe strada, nu stiu sa-mi guvernez banii si snobismele, viciile si egoismul, increderea si luciditatea, nici un guvern din lume, nu numai de pe Dambovita, nu va sti sa-mi guverneze viata mea de rahat asumata sau asumat, stralucirea in auto-demolare, locul de carcotas in stalul chibitilor. E aici nebunia de a ne crede singuri, persecutati si persecutori in acelasi timp, francmasoni si francmasonizati pe aceeasi funie prost sapunita, sinucisi si sinucigasi, la granita imperiilor si a timpului, ori chiar outsideri fara sa ne-o ceara nimeni. Prezenta romanului in lume sau la el acasa e intotdeauna umbrita de sforarii de mucava, de autodemolari din care nici macar capra vecinului nu ne mai poate scoate. Stralucirea prin absenta – aceasta, da, acest lucru ni se potriveste!… Si daca este un lucru asupra caruia sa fie stabilit un consens general in randul masselor si al massmediei, este gasirea unor superlative ale prostiei, ale saraciei, ale mizeriei, ale ignorantei, ale lipsei de sperante si de perspective umane pe care, alte popoare, in naivitatea sau in nestiinta lor, considera de la sine inteles, natural, sa si le acorde, ca un drept al prezentului, asupra viitorului.

Dar care prezent? Despre care prezent vorbeam? Poate despre Absent, absent

Daca ne-am lua in serios (ceea ce, har Domnului, nu o facem niciodata, nici in aceasta privinta), ne-am putea intreba, mioritici si stoici si anecdotici: Ce e mic, negru si bate la usa?… Buba 2009! 
 

 

 Lucian Merisca



You voted 'up'.