«Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.»

Constantin Noica, De Caelo

[1]

azi am luat cartea și am desfăcut-o filă
cu filă cum dezbraci un fluture de aripi;
ca un cocon m-am învelit în coperte;
ca un sâmbure în carnea fructului;
ca o sevă în capilare; ca o pradă în
fălcile leului m-am învelite în coperte;
acum citește-mă și află că „strâmtă este
poarta, îngustă este calea care duce
la viață și puțini aceia care o află”;
citește-mă - aici se află întrebările tale
și răspunsurile în tine se află ascunse
ca un sâmbure în carnea fructului, ca
o sevă în capilare, ca o pradă în fălcile
leului, ca o perlă în scoică - „vino
după mine, lasă morții să-și îngroape
morții” - ca vinul nou în burdufuri noi
am intrat între copertele desfăcute
de file și, de voi ieși, ca pielea boului
întinsă pe gard va rămâne, haină
uitată la marginea drumului, pe care
vântul o ocolește și praful se odihnește
ca amintirea unui sărut al trădării
pe carnea neputincioasă.

[2]

oricât de pașnică, moartea e acidă, ea arde
vorbele și privirile, chiar și
ale mele – mi-a zis prințul auriu,
pe când îl visam întorcându-se în firida
de sub carpeta de in.
mai adu un pahar de vin, a zis constantin,
și apoi mergem să desfacem nodul
gordian cu spada de lumină 
a prietenului meu alexandru
(îl uitasem pe etajeră și acum mă îmbia  
la beție sau Dumnezeu știe la ce)
nu totdeauna dorințele noastre diferă
și eu vreau să cuceresc lumea
dar pe aceea de dincolo de aceasta.
nu vreau țărână și păsări și copaci
și pietre și pești și cărbuni și unelte
nu lumea de apă
nu lumea de foc
nu lumea de metal
nu lumea de aer
vreau lumea dragoste s-o înstăpânesc
cu sângele fierbinte al morții mele.



[3]

a obosit și crucea de trupul meu nătâng
lumina se prefiră între spini
s-au strâns femeile în piață și mă plâng
șopârle verzi privesc cu ochi senini
și reci cum plânge lemnul picături de mir
la orizont nori negri se înșir
prea tineri pentru soarele-n zenit
soldatul lângă mine a venit
târându-se pe brânci – e de pământ
și pilat l-a supus la grele munci cu sulița
în coaste să mă-mpungă și-n credință
durerea n-are cum să mă ajungă
 e lemnul adormit de neodihnă
visează aripi locuindu-l și încordări
de arce, dar vremea frunzei nu se
 mai întoarce povara trupului pierdut
doar îl apasă mai e puțin
și voi pleca acasă.

[4]

visul soldatului de pământ mi l-a povestit
o femeie care vindea flori pe când
mă ținea de subsuori deasupra vasului
de botez al unui popă obez și gângav.
soldatul acesta vedea cu ochii minții
lupta dintre soldatul de aer și soldatul de apă
în toată vâltoarea aceea îmi era teamă
că mă scapă femeia care vindea
flori și zbor de albine
dar în vasul cu apă am ajuns
de la sine și azi nu mai știu
când, unde, cum și cine
mi-a spus povestea asta a florăresei
tot vorbind despre soldatul de aer și
soldatul de apă care aveau deasupra lor
un înger de aer și un înger de apă
poate voi afla cândva, dacă am noroc
să mă întâlnesc cu îngerul de foc.


[5]

(„L’atra face del ver”)
de acolo vine ecoul misterului
giacomo s-a ascuns dincolo de întunecata
față a adevărului, în spatele bibliotecii
care-și visează focul purificator;
urc în metrou cum contele leopardi
în trăsura din fața castelului
aud sirenele pompierilor prin gurile de aerisire
sau e doar semnalul atacului asupra alexandriei
mai e vreme de trecut până la
prima venire a mea și a doua
nu știu dacă se va mai întâmpla,
dacă mi se va mai permite;
numai unul poate fi adevărul,
cel de-al doilea e doar o haină
care îmbracă aerul
(atenție, se închid ușile,
urmează stația vatra luminoasă fără peron!)
rafturile se prăbușesc în cenușă și
sub ea sunt eu, omul care sfințește focul,
mângâie vreascurile și le ursește.


[6]

țin pe noptieră un caiet cu idei furate
în care citesc dimineața, la cafea,
fără să știu de câte suliți e soarele pe cer;
prima pagină conține ideea de bine;
acolo mă uit cel mai des, pentru că
nu reușesc să învăț cuvintele pe de rost;
(de altfel, și mesajul e destul de anost
și transparent – mult mai ușor e de
memorat ideea de rău, cu toate variabilele
sale, ca niște tentacule, ca o colonie de
octopode pierdută-n recif); la a doua țigară,
întorc pagina – acolo ar trebui să fie
ideea de dragoste, dar pagina e albă,
pustie, am și eșecuri câteodată,
nu se poate fura orice!
târziu, las zațul în cană și cobor
înapoi pe cruce, îmi înfig cuiele în
glezne și în palme și aștept răbdător
buretele cu oțet;
vecinii mă privesc promițător, într-o
zi, îmi vor aduce, sunt sigur, textul
pentru pagina a doua, numai unul
de-ar reuși să se salveze și să
angajeze un detectiv particular.


[7]

ce mai dansează soldații la poalele dealului!
ce mai bucurie pe ei la venirea ploii!
peste pielea trupului meu s-au deschis
robinetele frigului (cum i s-a întâmplat
lui demetru, cel ajuns sub boscheți,
la șosea, va spune george mai târziu)
numai sufletul mi-e fierbinte, bolnav
de o boală numită sentiment, carnea
îmbrăcată în șiroaie de apă s-a refugiat
în provincia durerii, e între ele o fisură în care
mă strecor să adorm împreună cu
jivine ale pământului, ale apei și ale
aerului, cu alte bestii neinventate încă
din mila și indiferența celui neștiut;
ce dans, ce bucurie, la poalele dealului!
ce singurătate, aici, sus, îmbrățișat de crengile
unui copac pe care abia îl visează sămânța!
ce lume în lume departe de lume!

[8]

din unda apei mă privește un străin familiar,
fac pasul alături și el se strecoară pe lângă mine
cel din secunda trecută – deja încep
să compun ceasornicul din fire de păianjen,
e singura capcană care-i poate opri zborul,
aripa lui e doar o pată albă pe câmpul alb al
clipei ce vine – o tăcere pufoasă în
urma lui, ca în diminețile acelea când
mireasa blândă ne aduce zăpada și
el se face mirele ei pentru o noapte;
străinul continuă să mă privească familiar
din apa fiecărei clipe a râului, trebuie
că mă știe de undeva, dintr-un vis al lui
ori dintr-o întâlnire uitată – eu sunt cel
astăzi venit, tu ce cauți acolo și de când?
l-aș întreba, dar imaginea tremură
repetându-mi gândul, dorința, mirarea
neputința și mă privește familiar…



[9]

…apoi noaptea vine ca o lungă și tandră lapidare,
păsările și insectele se retrag în somn,
luna geme ușor la marginea deșertului,
singura prezență este absența Ta și
încep o catedrală nesfârșită în jurul tăcerii,
o construcție din lumina cuvintelor nerostite,
un vis din care antonio gaudí se va trezi prea
devreme sau nu se va trezi niciodată, de aceea
vin turiștii să se fotografieze cu tăcerea în spate,
cu ochii aprinși de sindromul stendhal
când retina adună iesle, magi și mulțimi,
ah, mulțimi ascultând în transă cuvântul
de pe munte și eu, cu sudoarea pe frunte,
călcând pe apele veneției printre gondole,
gladiole și condotieri – răsună în
piața multicoloră glasul de sticlă:
cine aruncă primul cu piatra?



[10]

noaptea își trage masca pe fața zilei.
se pune de un jaf! de o spargere!
crapă ochiul de geam prin care intră luna
și-aprinde stelele într-un seif de sticlă
în care doarme cântecul prințesei întruna
mi-am deschis sufletul cu stiletul de diamant
și curg din el sentimente furate, pe trotuare
se revarsă vâltoarea de dragoste și de ură
s-au blocat canalele și stațiile de epurare
sunt în delir controlat, râurile se umplu de
cenușiul indiferenței – strâng în palmă mici
pietre colorate, semințe de sânge și de limfă,
din ele voi alcătui altă nimfă cu aripi pliate pe vis

târziu răsare o nouă dimineață
magazinul se închide și
noaptea își trage masca zilei pe față.




[11]

prin subteranele nopții umblă tăcerea desculță,
aud foșnetul prafului sub picăturile de sânge,
fibra lemnului cum se frânge încet sub
greutatea trupului meu obosit, visul de antracit
bântuie somnul lui pilat, pentru el dimineața
va fi o mască prea strâmtă („ah, e prea cald
în palatul acesta!”), Miriam nu va plânge,
nu-mi va spăla picioarele cu lacrimi, va păși
pe apa tristeții ca umbra din oglindă, cu
părul prins în mireasma durerii liber în vânt
și-n lumină - rupte de la gura noastră
cuvintele, dar nu suntem flămânzi - la ei
veșnicia-i de-o zi – deschid din carnea
mea trecătoare izvorul de zori, nesfârșitul,
aici, înlăuntrul meu, răsăritul nu se mai termină.




[12]

eu sunt doctor de cercuri – ne-a spus
prințul privindu-ne auriu – ele sunt
bolnave de perfecțiune, mângâierea
mea va fi aspră pentru ca voi să înțelegeți
venirea mea ca o rană;
cercurile fug răsfățate-n trufie și
atingerea lui izvodea semințe și ele
încolțeau figuri geometrice din ce
în ce mai ascuțite și ele luminau calea
pe care el tor venea, tot venea
fără să ajungă, pentru că lunecarea
lui pe altă curbă a lui moebius se petrecea
și noi pe altă lume pierdută ne aveam casa
doar glasul i se auzea auriu:
eu sunt doctor de cercuri, ele sunt
atât de bolnave, vai, atât de bolnave…



[13]

bine ați venit în coșmarul meu!
bine ați venit în muzeul figurilor de ceață!
de ce nu v-ați lăsat simțurile la intrare?
acum le va cuprinde tristețea, le va îmbrăca
mantaua fricii, se vor ascunde în orificii, vor
flămânzi după delicii, se vor lăsa robite
de umbra mea care îmbătrânește pe ziduri
ca o amprentă a durerii – în livadă
au înflorit merii, mâine „vor înnebuni
salcâmii” – și voi ați venit atât de fragili,
atât de previzibili, au ce ați venit să vedeți?
vântul când trece alene prin tuburile
unei orgi părăsite? bocetul ploii pe tabla încinsă?
țipătul pietrei crăpată în foc?
ce să vă spun despre mine?
doar că unul dintre voi mă va vinde…




[14]

din când în când cineva îmi spală
buzele de gustul terorii; atunci
sunt lacrima din visul tău în altă
lacrimă ascuns; apoi vin ei, ucenicii,
cei care m-au închis în temnița luminii,
cei care m-au răstignit pe retina cerului
înflorit; știu că v-a orbit transparența
trupului meu și nu mai vedeți livada de măslini;
curând singura prezență va fi absența mea:
și ei se vor speria și se vor bălăci în
deznădejde; curând vor afla că o singură zi
e pentru moarte - dar celelalte pentru
ce sunt? vor întreba, dar nu eu sunt
acela care le-ar putea răspunde;
de la mine vin numai binecuvintele
și hrana pentru zborul păsărilor.





[15]

la orizont scarabeul îmi face cu ochiul
„vor veni – zice – să te spele cu umbră
vor veni femeile despletite și singure
adormind armele soldaților
căci ei te privesc și nu te văd
iar ele nu te privesc și te văd
simțurile lor se agață de trupul
tău transparent ca niște mărgele
de sticlă / duc după ele dorințele
închise-n cutii de carton”

apoi piața se golește – fiecare
a plecat spre tainele lui / rămânem
noi doi să spargem tăcerea

sufletul meu nu mai are răbdare
și strigă: îmbracă-mă în trupul
tău răstignit și luminează-mă!




[16]

discret se insinuează tăcerea; cad picăturile
de sânge și nisipul înflorește; cenușa
se-mbracă în culorile curcubeului;
- darul meu e bucuria durerii
din tăcere am venit în amestecul cărnii
și în tăcere mă voi întoarce, auzim
glasul, rostirea din mințile noastre,
buzele nu se deschid, pleoapele rămân
coborâte; undeva se străvede iluzia
răsăritului și iarăși glasul, rostirea tăcerii:
- ridică-te, cuvântule, din genunchi, scutură
de pe aripi cenușa, ridică-te deasupra
ploii neatinse de rană și zâmbet!

prințul auriu se face covor la picioarele
noastre, glasul urcă prin tălpi ca o
moarte de mac și de sulfină înflorind
în grădină: - eu mă mulțumesc cu puțin,
așadar dați-mi totul și veți primi înzecit!
darul meu e împlinirea durerii în cercuri
concentrice, un cer ca o rană albastră



[17]

aici a fost o pădure – încă se mai văd
umbrele copacilor

pe această cărare a trecut poetul
cu mersul lui greoi de vâslaș – 
încă i se mai vede umbra precum
pe fețele firului de nisip
umbra muntelui

ochiul tău orbul păstrează
umbrele culorilor
umbrele stelelor

am plecat din cuvânt și
numai umbra mea a rămas
 ca o pasăre
ca o respirare
a pământului



[18]

să mă spăl de umbră în fiecare
seară – un ritual pe care l-am
moștenit din tată în fiu

(mama era plecată la câmp și
soarele o lipise de țărână
venea seara cu mine în cârcă
de parcă nevasta lui sisif
îl înlocuise când el
plecase în concediu la mare)

să mă spăl de umbră ca și cum
m-aș spăla de moarte și de tristețe
și de singurătate cu apa
curată a iubirii care se umbrește
până dimineața



[19]

niciodată noaptea atât de adâncă n-a fost
se vede doar biciul de jar
cu care conduc trăsura umbrei
ea mă urmează îmbrăcând cu totul
singurătatea păzind-o de așteptata
lumină orbitoare ce va apărea
cândva la capătul drumului

am îmblânzit până și tăcerea
de aceea e veselă și guralivă
când noaptea atât de adâncă
este

condamnat la privire și nu la vedere
parcurg de la un capăt la altul
un sec labirint și ascult cuvintele îngerului:

„eu sunt oglinda ta, în mine stau
minciuna și adevărul îmbrățișați”
și de glasul său se sparg vocalele
una câte una
foșnetul lor umple noaptea
atât de adâncă
cum n-a fost niciodată




[20]

se face lumină și umbra pândește
ca un copil din flori ascuns în tufișuri

el soarbe scânteile sângelui izvorât din răni
el e de altundeva și de demult
ucenicul tâmplarului și nepotul pescarului

se face lumină și mi se deschid
orbitele ca o pace a nopții aceleia
de totdeauna – stilet înțepenit în nisipul umed

închis în cuvânt – înlănțuit
cu lumina întoarsă în lăuntru
o apă care mă înghite
flămândă și oarbă și vie – tăcerea

să nu știu când

noaptea întoarce greierii sub lună



[21]

urcă unghiile pe degetele lui și se fac gheare
pe umeri pe piept urcă unghiile ca solzii
acvatici pe un animal foarte alunecos

teama urcă tiptil ca amorțeala unui vaccin
în trupul lui se cațără ca o liană pe scoarța
unui copac muribund și pe trupul
plăpând al lăstarului

cine spune că privește nepăsător
rănile din palme că ignoră
gleznele strivite că se bucură când
buzele uscate sângerânde le simte
străine de cuvinte?

așa vi se pare vouă, muritorilor?

atunci el e deja Dincolo…




[22]

sfântă fi-va lancea care m-a pătruns
și plină de taine

vesel fi-va soldatul strivindu-și o lacrimă
la amintirea copiilor săi nenăscuți

trist marinarul care ajunge la țărm
și pierde leagănul valurilor

mândru pescarul târând pe nisip
scheletul chitului cel mare
smuls cu harponul din furtună

singur e meșterul privind orașul
din vârful turlei de unde-și va lua zborul

strâmtă fi-va nemărginirea
în care vă las




[23]

iată surâsul condamnatului
și ce-i râde frânghia în jurul grumazului!
ochiul i s-a-ntors în întunericul protector
și sufletul lui miroase a carne
și-i târăște trupul pe drumurile unei lumi dispărute

lumina zilei bâjbâie oarbă
călăul s-a retras de mult
în nișa indiferenței

doar omul cu păsări pe umeri
mai trece la răstimp
la răspântii




[24]

m-ai acoperit cu adâncul
cum m-ai acoperi c-o haină

ei i-au cuprins picioarele
sărutându-le

venise îngerul fulgerul
și le luminase mințile

ele ședeau și priveau uimite
ele iubeau și plângeau uimite

aripile nu mi-ați ars

și drumul s-a umplut de copii
alergând goi în fața zorilor



[25]

lumea nu mai încape în cuvântul
din care a ieșit atât de grăbită
degeaba încerci să-i aduni rămășițele
aflate în afara tiparului
s-a lăbărțat peste toate cotloanele
a umplut toate nișele
a închis toate intrările dinspre
pustie și toate ieșirile

suntem în siguranță
zeul ne-a lăsat nouă
în stăpânire
haosul



[26]

un ochi spânzurat de lacrimă
numai atât în urmă – umbra
de care-i gravidă lumina
cufărul gol ce-și înnoiește patina
drumul strivit de pașii mei –
insul ce-și caută rădăcina
trup răstignit pe catarg
din care plecat e albatrosul
departe de țărmul unde
valurile nesmintit se sparg

luna smulge din ape mareea

eu sunt acesta tu ești aceea



[27]

inima ta mai mare decât trupul, inima care
atinge cu aripa cerul, inima ta care are ochiul
ei, are auzul ei și mirosul ei, are visul ei de
iubire și de tristețe, în ziua aceea ca o noapte
cu lună plină, pe care eclipsa totală și veșnică
o caută, inima aceea care plânge cu sângele tău
și peste care fâlfâie la răstimpuri umbra păsării
negre, inima ta mai mare decât apa din mările
cu sare, decât vântul dezbrăcat de culoare, decât
anii lumină până la steaua din oiștea carului
mare – sângele nu o mai încape și scriu cu el
poemul acesta cu grijă că inima ta e mai mare
decât temnița care o închide, care o strânge,
care nu mai poate de dorul ei și o îmbrățișează,
ah, atât de sufocant, inima atât de mare, prietene
al meu descoperit între mine și mine
între tristețea și bucuria mea.



[28]

noaptea se lasă pe pleoapă ca roua
ochiul privește înăuntru uimit
un univers timpuriu
cu stele-n explozie

fereastra spată a întunericului
se-nchide peste inima grăbită
ca o pagină albă ce ascunde
o altă pagină albă
(întotdeauna o pagină albă
ascunde o altă pagină albă!
de ce graba inimii n-ar ascunde
răbdarea minții?)

inima mea e de pildă o pagină
o pildă pe pagină

inima mea aurie
te scoate din rutină
rămâne pe retină-n ruină
inima mea sub pleoape suspină
e ochiul încrustat cu lumină

și de aceea, pentru tine o inventează
cum inventează o rugă
cum desenează o aripă
ce-și ia singură zborul
fără de trup și de țel.

noaptea se zbate sub pleoapă la fel
singură fără vis

unde ești? unde mi-s?


[29]

îngropat în flori și-n insecte
îmbrăcat în forme perfecte
învelit în cocon de polen
răstignit pe efemer și peren

spini circulând în artere
semnul morții pe frunte îmi cere
din nou să plătesc tribut
marelui somn ne(încă)început

am stat împreună la cină
ascunșii și cei fără vină
am împărțit pâine și vin
tristețe și chin și venin

de-acum am să plec și vă las
un drum de făcut pas cu pas
o strâmtă-nflorită cărare
sub soare torid, în ger și ninsoare


[30]

doamne, îmi caut casa-acasa!
sufletul meu s-a despărțit de carne
ochiul mi s-a despărțit de vedere
ca de o stea îndepărtată
lumina mea n-a rupt
plasa deasă a nopții
un mâine mi s-a zidit în somn

coboară plânsul cum ceața în văi
coboară plânsul în cetăți
ca o ploaie de broaște și pești

mierea sângelui pe tăișuri
glasul șarpelui în tufișuri

parcurgem din nou drumul golgotei
în frunte cu cel ce păzește cuvintele
potolește setea și aduce
duhul și mireasa


[31]

sfâșiat întunericul de steaua mea
(cineva mi-a trimis o stea!)
sfâșiat întunericul de lampadofori
trupu-mi atârnă – păpușă agățată în sfori
zdrențe de petice rupte culori


furați-mi trupul și dați-l soarelui!
se va deschide-n zori ca un iris
spre a hrăni albina

furați-mi cearcănul și ridul
umpleți cu magmă vie vidul
că astăzi noaptea de e blândă
oricine poate să mă vândă

spălați-mi trupul cu unsori celeste
căci de-oi pleca
trimite-voi o veste-n zori
trimite-voi o stea


[32]

de la o vreme tot vine îngerul
cu o flacără mică în palme
se strecoară în vis
și rupe cătușa somnului

apoi dăruiește cu aripă
fură cununa de spini
și îmbracă trupul în nuferi

își pune masca de clovn și
dansează pe jar

acolo cineva închis în pietre…

în jurul focului stau călătorii
și povestesc despre îngerul care
va aduce cândva zorii

[33]

de-acum mă odihnesc pe scândura scrisului
sicriu despăturit din care privesc
soarele la apus

din nisipul plajei crește muntele
sub tălpile mele
îmbrățișat de singurătate

pe schele sus meșterul închipuie
catedrale-mirese de zid
tablouri votive în care-i chipu-i
desenat cu sânge

meșterul plânge cu aripi
mă spală cu le și mă face duh
pe scândura scrisului îmi desenează odihna
apoi se pierde în văzduh