Primăvara tîrziu, la crăpatul zorilor,
cînd cerul se-acoperă de cețuri gingașe
mă trezesc cu surîsul inuman al olimpienilor,
ascultînd același verset din Kusa no zu
ca și cum aș privi lăuntric, pe principii depășite demult,
boala ascunsă a speței umane,
obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi
n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează
un zeu cu orbitele goale întoarse spre neant
de parcă ar fi și acolo invulnerabil,
inaccesibil, de neatins și totuși
prea vag chiar și vîntul strîns între trestii
în miez de noapte, anxios
cătun de munte peste care-a nins cucernic
cu fluturii propriei noastre singurătăți,
aceeași teamă îngăduită să fixeze îndelung
un zid de lut văruit și otrava,
ca o sete albă de nicăieri...
